Poezie
***
1 min lectură·
Mediu
Sunt ultimul poet simbolist.
Duhul meu trist, ca un covor de gânduri,
vrăjit e-acum de Ultimul Solist,
muzica orelor, armonii bizare, patru scânduri.
Colind debusolat pe marea singurătății mele,
fermecat sunt de Frumos și Înalt,
dar nu-ntâlnesc în cale decât furtuni de vise rele
și armonii înșelătoare ce-și pun pecetea de smarald.
Negrul interior, pustiul galben mă doboară
și rătăcesc în continuare înamorat de Visul Alb;
dorințele fac mare larmă și mintea cald mi-o înconjoară,
însă a lor chemare parcă nu e decât un sunet calp.
Doamne, aș vrea să știu unde este capătul a toate,
să știu și-apoi să pier în Marele Neant!
Pentru-a afla, m-aș târî și pe coate,
orbecăind prin noumen, precum odinioară Kant.
Dar sunt ultimul poet simbolist.
(Sunt, oare, ultimul, sau e doar o părere?)
Duhul meu trist și Ultimul Solist
mi-au pregătit costumul de tăcere.
002626
0