O problemă

S-au strâns odat\', într-un sobor, animalele-n pădure:
Vulpi cu cozile stufoase, iepuri cu ochii de mure,
Viezuri, urși, chiar coțofene, pitpalaci de prin poiene;
Toată pădurea vuia, soarele clipea din gene.
Așteptau cu nerăbdare să apară-a lor crăiasă,
Căci aveau de discutat o problemă prea spinoasă.
Crăiasa multașteptată a pădurii iată-apare!
Se așază pe-al ei tron, printre murmure ștrengare.
Ursul, foarte supărat că în iarnă o să intre
Fără casă, fără pat (și, probabil, fără minte!),
Ceru ca să ia cuvântul, iar prezidiul i-l aprobă.
Își drese ușor și glasul, mormăind încet, de probă.
- Crăiasă mândră a pădurii- spuse-apoi ursul, întristat-
Se-apropie ninsoarea albă și nu am casă, nu am pat.
Te rog, găsește-mi un bârlog în vreun ungher întunecos,
Mi-e somn de pic, dar nu am unde să pun nici capul jos!
- O, ursule, cobe a morții, tu, toată ziua: \"mor, mor, mor!\"
Nu ai în cap nici pic de minte, de-o casă duci mult prea mult dor.
Ai căutat și n-ai găsit? nu cred, prea mult îți este lene,
De parcă ți s-ar fi oprit și sângele în vene.
Astfel i-a spus crăiasa mândră, soborul s-a împrăștiat,
Iar ursul și-a găsit colibă și nu mai este supărat.

Morala:
Mai sunt pe lume și mulți oameni ce se văicăresc fără rost,
Aruncă vina pe-a lor soartă, nu știu că al lor cap... e-n post.