încă trei pași spre ultima strigare

*

dintre toate ingredientele sublimului,

ai preferat o gumă de mestecat lipită de-un scaun,

formă întâmplătoare, de un alb murdar,

cum e viața.

**

apoi, ar fi urmat ceva solemn, de genul:

„o, draga mea, ce cauți prin urzici?!

piciorul gol cum să-ți admir,

dacă e plin, cu totul, de bășici?!”,

dar, s-a stârnit o hemoragie de melancolie

din paradigma „adio și n-am cuvinte”,

accidental melodioasă,

ca orice curgere inoportună.

tu semnalai, dintr-un orizont de așteptare,

cu o batistă albă;

eu, mai simplu,

țăran care nu putea fi dat pe brazdă,

nici neam nu mă lăsam acaparat

de forțele obscure ale orașului,

chit că nu se epuizaseră gropile din asfalt.

***

înainte de a te absorbi cu totul în adânc,

sevele pământului mai întâi te înalță,

nu prea mult,

suficient cât să te lovești cu capul de sus.

în melancolia țăranului, există seninătate cât lumea.

ierarhia sublimului se schimbă continuu;

în frunte, doar Dumnezeu.