...pe urmă, se făcea o apă în care nu mai găseam niciun răspuns

era dreptul mării de a-și ascunde comorile;

al meu, de a mă poticni la suprafața lucrurilor,

de a lâncezi pe plajă, fără gând, fără fior, fără cuvânt.

când mă întorceam pe spate,

mai zbura așa câte o idee. și o lăsam.

„zbori! - îi ziceam. ”zbori!

numai grijă ai când te oprești!"

când plecam, salutam din mers razele soarelui.

(bine le stătea să ne prăjească așa, pe de-a moaca,

pe uscat sau în ulei de plajă!)

priveam la mare: tot cu ale sale,

pleca și se-ntorcea în văluriri domoale.

nici nu-mi mai păsa dacă avea ceva de ascuns.

îi ascultam cântecul șoptit, pierdut în oftat.

și mă cuprindea, dintr-odată, așa un fior,

unul mai adânc, sfidând suprafețele.

„of!” și eu, „of!” și marea,

până se-așternea peste noi limba apusului.

aveam dreptul să tac; marea, să cânte.

ce nevoie să mai fie de răspuns

dincolo de suprafețele în care, înfrigurat, poți să te pierzi?