Pașadine în vers alb (42 - 45)

-42-

Știi, n-aș începe cu „A fost odată

un tânăr de un romantism șăgalnic.”,

nu-i o poveste de-adormit copiii.

La fel, nu mai visa aripi de înger,

nici zbor semeț printre minuni albastre.

Încă puțin, și-ai zgâria tot cerul.

-43-

Te-ntorci din rătăcirea în albastru

cu tot pustiul adunat în sine,

ajungi la alt pustiu, deșertăciunea.

Pe undeva tot cauți o ieșire,

totul e-nchis, de-acum, în ziduri groase.

Timpu-n măsele sfărâmă iluzii.

-44-

Dac-ai privi doar de la firul ierbii

tot zbuciumul în care-i prinsă lumea,

ai înțelege că nu-i totul searbăd.

Nu-i înălțare nici în zbateri surde,

nici în trăiri ce-acoperă ideea.

Nu tot ce dă în clocot e iubire.

-45-

Pe lume, cei mai mulți un rol își joacă,

doar tu, dezamăgit, îți tot schimbi rolul,

te-ndepărtezi, ușor-ușor, de scenă.

Ieșit din rol, rămâi la firul ierbii,

vezi mult mai bine comedia mută.

Totul începe și sfârșește-n zbucium.