poem de adio nu mai ies din sine

adie un adio prin aerul ocupat de vocile înserării zumzete de la ultimul spectacol vecin cu-ntristarea râsetele unor tinere speranțe ajunse la vârsta anonimatului când imperturbabil cad stele pe un maidan de unde a fost alungat orice semn de iubire

tot dădea târcoale unor inimi pierdute în valuri de iubire i-au zis târcolete și de-atunci putea să înconjoare oricare scenă improvizată să bată câte un cui în scândurile care trepanau de prea multă lipsă de dragoste

târcolete rămânea în preajma scenei îi calcula forța de impact a balansului pentru publicul orb din când în când mai planta câte-o floare să nu rămână scena aceea cu desăvârșire goală până vor ieși din culise vocile înserării cu o lună timidă ascunsă-ntr-un colț

rămân cu sine las pe târcolete să-nconjoare lumea în aplauze fără ecou rămân cu sine în nebunia acestui timp rătăcit într-un spectacol cu actori fără voce

prin aer nu mai adie nimic și n-ai cum să spui adio nimicului