De fapt, nu era nicio primejdie de îngheț: soba poeziei emana în continuare căldură, chiar dacă era încălzită cu vreascuri epice

Dădeau bine în decor mușcatele din fereastră: una, de obrazul stâng (mai că-mi vine să plâng, dar, na! n-am găsit altă rimă); alta, de obrazul drept (pudrat nevoie mare, să ascundă riscurile tinereții). Mai era una, mușcată de nas. În planul opus, un compas, pentru a trasa cercul în care să se închidă cele trei grații.

Cum spuneam, nu era nicio primejdie de îngheț. Cineva (să zicem: o vestală) întreținea focul, și soba duduia, în timp ce duduia ofta: uitase vreascurile afară. (Și cum să ieși? Cum să ieși pe o asemenea vreme epică?)

În sfârșit, altcineva (un el, nu o ea) îi aduse din magazia stațiunii poetice niște vreascuri din secolul trecut. Vestala îi mulțumi, apoi îl pofti politicos afară. (În camera aceea nu aveau voie purtătorii de măr în gât.)

Dar eu de unde știu tot ce vă spun? - veți zice. Ei, pe-asta n-o știați: în ziua aceea, eram invizibilul de serviciu și trebuia să redactez o dare de seamă despre puterea calorică a poeziei. Și cum să măsori ceea ce arde în interior? Că la suprafață nu se vede decât fumul. Mă rog, mai trăgeam cu ochiul la vestală când deschidea soba, dar nimic nu mă convingea.

Când au ars toate vreascurile, în cameră au rămas doar mușcatele. Înflorite bine, surâdeau deschis.