Articolebooks
La o întâlnire de gradul III cu poezia: Leonard Ancuța - „Cîntece pentru Jusa”
4 min lectură·
Mediu
Leonard Ancuța este un poet deosebit de talentat, care a apărut relativ târziu în prim-planul poeziei noastre, după ce a debutat cu romanul Control, în 2009, la editura „Tritonic" și a continuat cu Infernul, alt roman, la „Tracus Arte”, în 2010. Abia în 2011, după o perioadă îndelungată de experimente și acumulări culturale, a publicat și prima sa carte de poezie, Iubirea e amintirea unui viol, la editura „Herg Benet”.
Cîntece pentru Jusa, a doua sa carte de poezie („Charmides”, Bistrița, 2012), este un volum care a atras atenția atât a cititorilor obișnuiți, cât și a lectorilor specializați, fiindcă vine dintr-o tulburătoare sete interioară de a cuprinde totul în formula magică a versului. Cele cinci secțiuni ale cărții (Toate științele se vor numi iubire, Omul din castelul înalt, Diateza învinsului, Cântece pentru Jusa, Câteva secunde la zero grade) te țin, în timpul lecturii, cu răsuflarea tăiată, fiindcă întâlnim, mai peste tot, monologul liric al unei ființe poetice care privește, uneori cu detașare și sarcasm, alteori cu implicare și tragism, destrămarea lumii interioare. Pentru că lumea exterioară nu poate exista în afara sa, chiar dacă se privește totul cu un ochi detașat și străin. N-aș putea vorbi chiar de o nouă revoltă nietzscheeană, deși perspectiva asupra lucrurilor relativizează aproape totul, lumea poeziei din volum fiind, întrucâtva, „dincolo de bine și de rău”. Aș spune și eu, în acord cu Felix Nicolau, că „eroina principală”, cel puțin în ciclul Cîntece pentru Jusa, este singurătatea. Și, de fapt, acel monolog adresat este pentru această singurătate fertilă, născătoare de poezie. Fiindcă, așa cum spune poetul în finalul poeziei un cui în care poți atîrna toate tablourile, „ești singur doar atunci cînd vrei să vezi oameni” (p.19). De fapt, se poetizează aici, mi se pare, reflecția „Lume multă, oameni puțini”. Și tot în poezia aceasta este surprinsă noblețea singurătății, fiindcă spaima de singurătate este ecoul neajungerii la cunoașterea de sine. Tânjirea este după „o singurătate cu care începi/ să te obișnuiești și ți se face frig, tot mai/ frig, la început cît o noapte” (phantasma de luxe, p. 24)). Și poate că poemul cel mai tulburător, în sensul acesta al însingurării mândre, este Cîteva secunde la zero grade: „E miezul zilei și e gol. Și dacă ar fi miezul tuturor lucrurilor/ tot gol ar fi, pentru că adevărul nu există în stare naturală,/ ca apa sau ca distanța”; „Și vei afla la ce folosesc oamenii. Să păstreze un secret,/acel mare secret al fiecăruia. Că greu să-i faci/ oameni/ ca apoi să te iubească, dar și mai greu să-i faci să se apropie de tine,/ să vină până-n unghia singurătății tale și să strige/ ca-ntr-o prăpastie. Iar ecoul să fie o așteptare, o lungă și tristă/ așteptare/ din care nu te salvează nimeni.” (p. 115-118).
Vorbind despre iubire, poetul nu are în vedere un ideal intangibil de factură romantică, deși, în adâncuri, tânjește după acea puritate celestă, aflată în contrast cu realul aducător de pierdere și suferință: „nici nu știi cît doare să-ți spună cineva nu ești/ ceea ce îmi doresc.” (după ce-ai aruncat în mine cîinele mort, p. 17), „lipește-ți obrazul de pieptul meu ascultă/ sunetul/ groaza din/ inima unui bărbat care și-a pierdut dragostea” (s-au copt merii sălbatici, p. 27); „apoi mi-ai traversat în șoaptă linia vieții/ și-am văzut un tren alunecînd printr-o gară/ cu luminile stinse” (nimeni nu scapă viu din iubire, p.52), „așa e dragostea Jusa/ o strălucire care te preface-n cenușă” (o strălucire te preface-n cenușă, p. 86) etc.
Fără îndoială, universul tematic și de motive al volumului e mult mai vast, însă nu ne-am propus aici să ne ținem de tiparele consacrate ale unei prezentări de carte. Ce se poate spune este că Leonard Ancuța ne aduce în față mai multe perspective asupra a tot ceea ce omenește nu ne poate fi străin. Dacă vine sau nu cu noutăți în spațiul literaturii noastre este treaba specialiștilor să se exprime. Adaug doar că am citit un volum reușit, care se apropie, de multe ori, de general-uman, că se tinde uneori spre gradul zero al expresivității, mizându-se pe reflexivitate și sugestie. Oricum, recomand cititorilor un nou poet care spune ceva în literatură, s-a eliberat de tendința spre patetism, deși, pe alocuri, un anume retorism (moderat, e-adevărat) poate da impresia de grandilocvență și emfază.
George Pașa
Cîntece pentru Jusa, a doua sa carte de poezie („Charmides”, Bistrița, 2012), este un volum care a atras atenția atât a cititorilor obișnuiți, cât și a lectorilor specializați, fiindcă vine dintr-o tulburătoare sete interioară de a cuprinde totul în formula magică a versului. Cele cinci secțiuni ale cărții (Toate științele se vor numi iubire, Omul din castelul înalt, Diateza învinsului, Cântece pentru Jusa, Câteva secunde la zero grade) te țin, în timpul lecturii, cu răsuflarea tăiată, fiindcă întâlnim, mai peste tot, monologul liric al unei ființe poetice care privește, uneori cu detașare și sarcasm, alteori cu implicare și tragism, destrămarea lumii interioare. Pentru că lumea exterioară nu poate exista în afara sa, chiar dacă se privește totul cu un ochi detașat și străin. N-aș putea vorbi chiar de o nouă revoltă nietzscheeană, deși perspectiva asupra lucrurilor relativizează aproape totul, lumea poeziei din volum fiind, întrucâtva, „dincolo de bine și de rău”. Aș spune și eu, în acord cu Felix Nicolau, că „eroina principală”, cel puțin în ciclul Cîntece pentru Jusa, este singurătatea. Și, de fapt, acel monolog adresat este pentru această singurătate fertilă, născătoare de poezie. Fiindcă, așa cum spune poetul în finalul poeziei un cui în care poți atîrna toate tablourile, „ești singur doar atunci cînd vrei să vezi oameni” (p.19). De fapt, se poetizează aici, mi se pare, reflecția „Lume multă, oameni puțini”. Și tot în poezia aceasta este surprinsă noblețea singurătății, fiindcă spaima de singurătate este ecoul neajungerii la cunoașterea de sine. Tânjirea este după „o singurătate cu care începi/ să te obișnuiești și ți se face frig, tot mai/ frig, la început cît o noapte” (phantasma de luxe, p. 24)). Și poate că poemul cel mai tulburător, în sensul acesta al însingurării mândre, este Cîteva secunde la zero grade: „E miezul zilei și e gol. Și dacă ar fi miezul tuturor lucrurilor/ tot gol ar fi, pentru că adevărul nu există în stare naturală,/ ca apa sau ca distanța”; „Și vei afla la ce folosesc oamenii. Să păstreze un secret,/acel mare secret al fiecăruia. Că greu să-i faci/ oameni/ ca apoi să te iubească, dar și mai greu să-i faci să se apropie de tine,/ să vină până-n unghia singurătății tale și să strige/ ca-ntr-o prăpastie. Iar ecoul să fie o așteptare, o lungă și tristă/ așteptare/ din care nu te salvează nimeni.” (p. 115-118).
Vorbind despre iubire, poetul nu are în vedere un ideal intangibil de factură romantică, deși, în adâncuri, tânjește după acea puritate celestă, aflată în contrast cu realul aducător de pierdere și suferință: „nici nu știi cît doare să-ți spună cineva nu ești/ ceea ce îmi doresc.” (după ce-ai aruncat în mine cîinele mort, p. 17), „lipește-ți obrazul de pieptul meu ascultă/ sunetul/ groaza din/ inima unui bărbat care și-a pierdut dragostea” (s-au copt merii sălbatici, p. 27); „apoi mi-ai traversat în șoaptă linia vieții/ și-am văzut un tren alunecînd printr-o gară/ cu luminile stinse” (nimeni nu scapă viu din iubire, p.52), „așa e dragostea Jusa/ o strălucire care te preface-n cenușă” (o strălucire te preface-n cenușă, p. 86) etc.
Fără îndoială, universul tematic și de motive al volumului e mult mai vast, însă nu ne-am propus aici să ne ținem de tiparele consacrate ale unei prezentări de carte. Ce se poate spune este că Leonard Ancuța ne aduce în față mai multe perspective asupra a tot ceea ce omenește nu ne poate fi străin. Dacă vine sau nu cu noutăți în spațiul literaturii noastre este treaba specialiștilor să se exprime. Adaug doar că am citit un volum reușit, care se apropie, de multe ori, de general-uman, că se tinde uneori spre gradul zero al expresivității, mizându-se pe reflexivitate și sugestie. Oricum, recomand cititorilor un nou poet care spune ceva în literatură, s-a eliberat de tendința spre patetism, deși, pe alocuri, un anume retorism (moderat, e-adevărat) poate da impresia de grandilocvență și emfază.
George Pașa
033413
0
LM