Poezie
Imposibilul dialog
Vesnicia secundei
1 min lectură·
Mediu
Imposibilul dialog.
O pereche de ochi stinși mă strivesc cu o-ntrebare;
Iar eu stau și mă frământ, nu pot spune ce mă doare.
Port tristețea fără leac, a unei vecii de lacrimi,
Ca pe-o cruce țintuit, într-o Biblie de patimi.
Cui să-i spun cât mi-e de greu? Cine poate să-nțeleagă?
Că eu port ca un ocnaș, lanțul pentr-o lume-ntreagă.
Sunt umilul condamnat, al modernei Inchiziții.
Sclav al tarelor de neam și al falselor ambiții.
Călător pe-ngustul drum, dinspre viață înspre moarte;
Frunză veștedă-ntr-un pom, plictisit ca s-o mai poarte.
Un izvor ce și-a dorit, matca râului, bătrânul.
Un biet câine vagabond, care și-a pierdut stăpânul.
Devorat de întrebări, mistuit de focul vieții.
Bat la uși ce-au putrezit, de când s-au surpat pereții.
Pana cu care scriu azi, ieri mi-am smuls-o din aripă
Și-am să cad răpus în zbor, de un glonte tras în pripă.
012575
0
Pe crengi, cu soare spre zenit,
mai crește umbra-n așteptări.
Cu drum de viață colbuit
și cu răspuns spre întrebări.
Mereu se-ascund tăcerile…
Că-s răgușite și timide…
Și-n fiecare zi plecările
Pe negândite ne-or surprinde.
Cu prietenie de suflet,
Marcel Cepoi