George Lixandru

firul întins disperarea nu are limite câinele nopții lătrând la hingherii zilei încercăm să numărăm până la zece cifrele și-au pierdut sensul în orice clipă doi poate fi douăzeci de

umbla din casă în casă din om în om era nebun întreba de o pasăre mare o pasăre aibă zicea că se întrupează din aer se îngroapă în aer și că poate să zboare până dincolo de stele

I-a intrat în cap că e scriitor. Puteți să râdeți, și el râde. N-are decât 50 și ceva de ani, a publicat \'enșpe cărți, toate de debut, și-i merge bine. Neamurile lui cred că este secretar la

Următorii doi ani i-am petrecut în încremenire și așteptare. Așteptam ce? Nu știam răspunsul, dar era cert că în mine se petrecuse o schimbare. Nu mai aveam încredere în nimeni, preferam să fiu

Scriam odată, într-un editorial, că m-am născut și trăiesc într-o țară greșită. Dacă n-ar fi așa, nu aș fi convins că pentru mine România e o țară greșită, ar trebui să accept faptul că m-am

Paradoxal, sărăcia îi înrăiește pe oameni, dar îi face și solidari. Unui sărac, dacă-i ceri, îți dă și cămașa după el. Pentru că ce-și spune, dacă n-am azi, n-am nici mâine. Ãla care are e altfel, se

Există, poate, o suă de răspunsuri valabile la o întrebare care revine obsedant de la o vreme încoace: de ce literatura și presa literară românească nu mai au cititori? Deoarece, ne place ori nu ne

XXIX ți-aș scrie ție-o mie de sonete cum mi te-nșerpi în gânduri, suplă, nudă ca dup-atâta rea și multă trudă să mi te dai deplin, fără regrete să exersăm poziții și-n caiete să

continui să trăiesc în aceleași cuvinte în aceeași casă cu litere vechi demolată și reparată o călimară cu cerul vâscos cu miros de cari goală cu pereții pătați sunt niște zile ca

am renunțat de mult să mai fiu un poet genial să calc apa să nu calc în străchini cică trăiesc deja unii la bucurești împăiază plenar zborul păsărilor le înșurubează în anus un bec și

între cele două cuțite ale ghilotinei mai e timp să înțelegi că și prostul și deșteptul și iubirea și ura și viața și moartea au aceleași probleme de adaptare aceleași nimicuri de

petrec în fiecare zi între aceste orizonturi pe niște cai albi cai roșii cai verzi sunt într-un fel de concediu după o viață petrecută în spatele altor orizonturi îmi propun să ajung la

pe la trei dimineața pe nedormite se trezește poetul că are de scris își adună gândurile risipite printre nori nu contează care lipsește este tot aia și le întreabă fă voi ziceți că

mă mai bântuie visul îl aud cum îmi șfichiuiește armăsarii sângelui cum își denunță vecinii cum nu ii convine transparența oaselor transparența speranțelor adorând în schimb curvăsăria

De o groază de ani, parcurg, de mai multe ori pe săptămână, în presa noastră literară, un fel de pasaj subteran jegos și întunecat unde niște indivizi aroganți și cinici, care asemeni cameleonilor

nici un zid doar câmpuri de păsări împietrite noi aici dincolo dincoace trecutul din care nu poți ieși nici un hotar să-ți arate de unde până unde doar un număr care îl simți frustrat în

libertatea din colivie cu zâmbetul larg îmi aruncă în colbul zilei câteva fărâme de zare grăunțe negre și tari sumbre în creier îmi înfige sulițe gânduri alunecoase cu coapsele negre