Dor de du-mă

Stăteam în mașină și așteptam un cartuș. Știu ce la ce vă gândiți. Nu se putea, era pentru imprimantă, și era color. Mă făceam de râs, să-mi curgă, din cap, sânge tricolor, în loc de sânge, roșu, ca sângele. Cum spuneam, stăteam în mașină și așteptam, cu geamul lăsat pe jumătate, tocmai sub un arțar care mângâia strada, ca o mamă și un tată, deopotrivă, cu frunze mari, asemenea unor palme cu trei degete, de iele, galbene și roșii, în aceeași secundă. Zburau, cu nemiluita, ca în fiecare noiembrie, toamnă, viață. Frunze păgâne, iele nebune mă orbeau, mă înmuiau, mă plângeau, dar de data asta, numai pe jumătate, pe sfert, galben de așteptare și roșu de furie, în aceeași secundă. O frunză a plutit, neașteptat de abil, a intrat pe geamul mașinii, s-a strecurat printre volan și bărbia mea, țepoasă, de copil, ieșit la pensie și s-a așezat pe locul din dreapta șoferului. Gâfâia și tremura, transpirată, desfigurată, dar cu toate astea, incandescent de frumoasă. Dupa ce ne-am tras sufletele, galbene și roșii, in aceeași secundă, eu, pe al ei, ea, pe al meu, mi-a șoptit, cu o respirație asmatică: Du-mă!