De ziua sâmburelui

De ziua lui, sâmburele a mai intrigat o dată toată livada. Era evident că nu semăna deloc, nici cu mama, pruna, nici cu tatăl, prunul Zilele treceau iar sâmburele devenea, din ce in ce, mai curcubeu. Într-o bună zi a ajuns în pământul mustos, ca un aluat de cozonaci. Din el a răsărit o zebră, africană, luminoasă, de puteai jura că e o reclamă cu neon. Necheza și strănuta des, cu flori de liliac și rugăciuni bolborosite. În plus, vorbea neîntrerupt, când era trează și când dormea, Vorbele ei aveau culori necunoscute, virgine, străine, aruncau, în stânga și-n dreapta, artificii, cu glazură de smoală fierbinte. Zebra se tăvălea, mai mereu, pe jos, de râs sau de plâns, nu se înțelegea prea bine. A crescut dar nu a fost greu de observat că avea fața rotundă, la fel ca bunica, pruna, și că era înaltă, precum bunicul, prunul.