george ionita

Știu că sufletul tău plânge sub masca unui zâmbet că vrei să pășești normal printre oameni anormali știu că nu mai simți că afară este primăvară și nu mai vezi că pomii sunt ninși de atâta

Aș vrea să vii sub umbra unei amintiri să fim doar noi doi în același gând am să-ți aduc în dar ultima ta mângâiere să te pot recunoaște tu să mă poți crede vom privi cerul prăfuit de

îmi reazem fruntea de urma ta ca o rană să mă odihnesc de primăvară de-această primă primăvară cînd ghioceii au rămas nedăruiți iar eu înot printre firele de iarbă mai verzi răsărite mai

am fost dat jertfă clipei cuvîntul să răzbată hotarele nemărginimii o vis deschide poarta să pot să mă închin ultima dată nefericirii lumii...

Cel mai banal extraterestru se arată cu toată circumferința sa și în noaptea aceasta noaptea se odihnește în cireșul înflorit greierii și-au dat jos fracul și cântă pe ritm de

Pe fiecare ne întreabă de unde venim, dacă ne place literatura. Este o oră plăcută, simțim că între noi și doamna profesoară se leagă ceva, o comunicare lăuntrică. Nici nu ne dăm seama cînd trece

am încercat să zbor dar aripile mele n-au mai găsit sprijin în aer m-au imobilizat ca niște atele și nici gîndurile n-au mai levitat am simțit golul cum îmi inundă porii îngreunîndu-mă și

- E o medie mare, dar mă rog...nu toți trebuie să arate... Îl întrerupe soneria de pe hol, care ne izbăvea într-un fel de chinurile primei ore de contabilitate. - Ne oprim aici. Sunteți liberi.

Cu bateriile încărcate, am mers a doua zi la Tîrgoviște, pentru a participa la o ședință politică, ținută de profesorul Rădulescu Zoner. Aici l-am întîlnit pe fostul coleg de liceu, Mihai

Îngerii își scutură aripile și cerul ninge ninsoare irespirabilă peste oameni obosiți care nu-și mai pun nici măcar întrebări doar iedera se-nalță la stele doar clopote bat cineva rupe o

Sunt matinal să nu pierd această forfotă buimacă: răsăritul de soare femei rujate în grabă înțepând liniștea dimineții cu tocuri cuneiforme bărbați ieșind de la schimbul trei cu ochii roșii de

În orașul părăsit unde doar fantomele primesc vize de flotant vechile străzi sunt acoperite cu amintiri timpul fărâmițat abia mai respiră iar vântul se chinuie să-l resusciteze cu adieri

Cuvinte tăcute astăzi îți scriu la gura sobei tăciunii ard apusuri de lumină pe câmpuri ceața se așterne opalină și ziua se stinge într-un târziu raze de lună noaptea despică și-n sobă