Zăpada îngerilor (continuare)

- E o medie mare, dar mă rog...nu toți trebuie să arate... Îl întrerupe soneria de pe hol, care ne izbăvea într-un fel de chinurile primei ore de contabilitate. - Ne oprim aici. Sunteți liberi. Mă simt obosit după prima zi de școală. Acasă, vărul meu Doru, abia aștepta să-i spun primele impresii. O să-l am coleg de cameră, cît timp voi învăța la liceu, mătuța mea, Nela, oferindu-mi cu generozitate găzduirea sa. - Ia zi, Geo, cum a fost ? - Ce dracu să zic, a fost binișor. Ne-a cam băgat în sperieți neica Jean, dar poate a fost doar așa, de intimidare. - Pe cine ai la romană? - Pe doamna Ștefania Nicolaescu. - Bravo tinere ! Tu știi cine este, mă ? - ?! - E poetesă, blegule ! O cheamă Ștefania Stîncă. Mare noroc ai ! E cea mai bună profesoară din liceu, dacă nu din oraș. - Tu de unde știi ? Atunci Doru îmi întinde o revistă, Vlăstarul, care apare la liceul lor, Nicolae Bălcescu. - Citeșe poezia asta : “cînd nopțile sunt reci și cade brumă într-un caiet cu scoarțe cenușii mă mai întorc să caut o fărîmă din cîtă frumusețe risipii cerneala s-a albit de-atîta vreme metaforele – ce uzate par voi regăsi eu foșnetul amar seninătatea primelor poeme înfrigurarea care dă sens vieții e prea tîrziu acum s-o mai aflați și ochelarii mei înduioșați sărută stîngăcia tinereții de cînd păștea cu ciutele și cerbii mătăsăria cerului și-a ierbii” - Doru, m-ai lăsat fără cuvinte. Chiar sunt un norocos, dacă este așa. - Întreab-o mîine. Spune-i că stai la mine. O cunoaște pe maică-mea. Îi mai coase din cînd în cînd cîte ceva. Stă aproape de noi, tot pe Bălcescu, vizavi de Generală 2. - Pot zice că am și pile, atunci ?! -