george ionita

Ninge la pol din cerul plin de noapte pe pîrtii renii lăcrimează Lumini boreale se-aprind De pe igluuri solitare stele reci răspund sclipind

Rătăcesc pe strada pustie și pașii cu amintiri îi măsor imagini uitate reînvie doruri cumplite ce dor * Soare cu raze de gheață frisoane pe trupul bolnav visez păduri

De câte ori mă-ntorc acasă Eu te găsesc mereu în prag Căci știu că dorul te apasă Și ți-am rămas la fel de drag Cu ochii-n lacrimi mă privești Și-n piept inima-ți

Valurile vremii spală totul în cale visuri și speranțe se sparg la țărm de destin trăiesc între două cântece blestemul iubirii... îmi este teamă și încrustarea mea doare iar păcatul de a

Destin născut din neant mânat pe valuri de timp între un aparent răsărit și un apus aparent eu și Tu față în față privind la cupa cu venin pentru a ști cât de inutil am fost...

Noaptea alungă de pe cer lumina și orașul tânguindu-se adoarme aroma teilor înfloriți străpunge aerul îmbâcsit cicatrizând rănile zilei din nevăzute lacuri broaște orăcăie în ritm de

Pământul ninge spre cer Și îngerii strigă-n zăpadă În utere visele pier Clepsidra întoarsă clipele-nnoadă Și orbii pipăie lumina Sub degete mute contururi se frâng E noaptea de pe icoana Cu

Pe o petală doi fluturi îmbrățișați acoperiți de noapte * Pescăruș în zbor căutând un catarg luna iar ninge * Zăpada ninsă înflorește pe alei albinele dorm

Noaptea cu lună raze de gheață aruncă-n pridvor câinele urlă și liniștea străpunge sfâșietor fantasme și umbre... zânele nopții își joacă dansul domol de singurătate și neputință mi-e

În toamna visurilor mele zbor de cocori mă alungă spre lacrima nopții eterne și steaua albastră ce o să cadă cu mâna mea bătătorită mângâi rana de lumină voi alerga pe-ntinse câmpuri cu

Soarele își spală cu rouă raza de lumină petale de trandafiri tresar pe cerul dimineții pășesc spre o nouă clipă destinul să-nfrunt voi construi castele pe plaja tot mai pustie și voi

Ninge... ninsoare sălcie cărări acoperind pe vecie rătăcesc singur pe marea de gheață... frigul mă doare suflarea-mi îngheață mă chinui să trag după mine destinul și visul de

Iubita mea cu ochi de frunză Și privirea veșnic primăvară Cu părul negru ce-ți coboară Pe umeri albi ca de madonă Cât am dorit în brațe să te țin Mireasa mea să-mi fii pe viață Dar ochii tăi

Cerul este atât de albastru încât florile s-au albăstrit și marea și ochii tăi și privirea ta chiar și sângele nostru

Azi e rîndul tău să asculți cum trece timpul să vezi rîul care coboară și sufletul oglindindu-se în clipa ce separă misterul Astăzi este ziua ta de singurătate

Am să-ți așez în păr Fărâme de primăvară Din albe flori de măr Ce vor înflori prima oară Și păsările-ți vor cânta Nemaiauzite triluri Se vor odihni în palma ta Rătăcitorii fluturi Iar

Am să te caut sub grele pleoape În noaptea golită de lumină Visul să mi te-aducă-aproape Tu să mă ierți de orice vină Și să rămânem amândoi Pe țărmul istovit de valuri Orele să bată

Râul necontenit curge spre întunecata mare și valurile spală țărmul de umbre al înotatelor urme