aproape

never, așa rămâne, aproape.
restul e mai mult decât tăcere.

acest tecst, prin abundența de elipse și cine știe ce alte procedee sintactice îmbârligate dă impresia de junglă din care îl pândesc pe cititor ochi răi și insecte cu trompele însetate de sânge.

iulian, îmbârligat și abundent zău că nu e, e ușor de citit. poate că-l gândești îmbârligat (ochi răi & sete de sânge). trompele sunt, dar nu de insecte. acum, de ce-ar trebui să fie prietenos textul, asta e altă întrebare. am eu o presimțire că ai pierdut ideea textului prin jungla percepției. zi-mi că mă înșel.

însă miezul comentariului rămâne, adică dacă pentru tine qua fabricant totul este coerent și lejer iar sensul curge fără hopuri vârtejuri & întreruperi oleacă sâcâitoare, poate pentru mine nu este la fel iar ca mine se mai găsesc / e plină românia de oameni care nu agreează hermeneutica. n-am zis că tecstul nu e bun, am zis numai că nu este exagerat de bun :P
iar în ideea călăuzitoare a unui discurs, fie el poetic politic sau quotidian nu mai cred de când l-am frunzărit pe minoritarul secsual de wittgănștain 2

iulian, apreciez la justă valoare solidaritatea ta cu acei mulți anti-hermeneuți, dar eu continui să cred că textu ăsta nu interpretează nepermis, ci transcrie o localizare afectivă. limbajul nu exagerează nici în resemnificare, nici în calitate. acum, eu te înțeleg și de acord sunt, dar, deși mă situez mereu în marginile minorității, trebuie să-l parafrazez pe wittgenstein, într-un simulacru de răspuns: despre ceea ce nu mai putem trece sub tăcere, trebuie să vorbim.