Poezie
jocul
2 min lectură·
Mediu
jocul ăsta tare frumos
e cea mai potrivită modalitate
să facem schimb de ceea ce
mereu descoperim că suntem deja,
în același timp învățând
să pierdem în așa fel
încât speranța să-și afle sensul
și frumusețea să fie de neascuns
e într-adevăr o bucurie maniera
în care aranjăm complice expresii
și ne permitem mici aparențe
o fericire ce se regăsește invariabil
în tonalitățile familiare
prin care ne alintăm cu vorbe
mai mult sau mai puțin serioase
cât de simplu și mereu altfel
e jocul ăsta care ne învăluie
așa cum nu ne vom schimba,
cu nemulțumiri și dureri,
nesurprinși de reguli construite
și răsucind logica până se simte bine
cât de înduioșătoare e exprimarea copilăriei
pe care o întreținem între noi
ca pe un foc ce parcurge
neîncetat legături invizibile
iar dacă se întâmplă ca pasiunea
să rătăcească drumul,
deja știm cum nu stau lucrurile,
fără rețineri și recunoscându-ne singurătatea
putem neliniștiți să venim
cu mâna dureros întinsă
și să apăsăm prelung acolo
unde celălalt simte ca niciodată
putem fără grijă să depășim
limitele fixate de obișnuință
și să aflăm în mod repetat cine suntem
cuvintele mari le putem ironiza
până le descoperim înțelesul,
suntem capabili să primim încuviințare
și totodată să dezlegăm
printre toate felurile în care ne jucăm
se strecoară tăcerea,
de fiecare dată anticipată,
liniștea în care ne privim
și simțim tot ce e de știut
jocul nu e doar înăuntrul meu și al tău,
ci și în lumea care ne cuprinde
și nu mizăm doar ce-a fost sau încă nu e,
ci și ce n-are cum să fie altfel
jocul ăsta lasă în urmă explicațiile
și depășește orice așteptări,
așa cum o face și viața,
e al nostru așa cum suntem ai ei
001.456
0