Poezie
dracul
2 min lectură·
Mediu
își face veacul gard în gard cu mine
un drac roșu care vrea și care
mereu mă convinge că mă ține în viață
atunci când sare în grădină la mine
dracul insistă să-l contrazic
și-și revendică adevărul,
împielițatul se scaldă în răni
pe care le vrea numai și numai ale lui
în sălbăticia interioară aprinde focul
dintr-o singură viață și-l dă lumii
țopăie proslăvind foamea pe care-o urăște,
ascuns din fața incendiului
ce nu luminează și nu încălzește
îmi ia mâinile pe nesimțite
și mi le răsucește pe trunchiuri
și le rănește mut
și mă minte că nu știu de ce
deasupra apelor mă privește în ochi,
păsări stranii cad înfipte
în gardul dintre mine și el
mă amăgește uneori în șoaptă
cum că nimeni nu știe,
îmi urlă în urechile lui țuguiate
cum că fiecare înțelege doar pentru el
când îl trag de coadă
îi scapă adevărul printre gene
și chițăie într-o bucurie de nerecunoscut
doar când sunt asemenea lui are dreptate
nu are smoală și nici cazane,
nu are unelte mereu ascuțite,
mă are doar pe mine
și o dorință nestăpânită de a se refuza
când mă desfac din strânsoare
și mă las să trăiesc,
fuge pufnind în cotloane
pregătite pentru zile albe
plec din ce în ce mai departe
și îmi ia mai mult să mă întorc
și mă gândesc din ce în ce mai puțin
la cine îl va înveli în lipsa lui de odihnă,
la cine îi va pupa fruntea crăpată,
la cine îi va mângâia ghearele roșii
din ce în ce mă îndrept către fără de întoarcere,
singurătatea mea a început de mult
să se desprindă de a lui
din ce în ce nu mă mai ține în viață
și ridic treptat un gard lângă tine,
deja simt cum o să-ți fiu mai aproape
decât mi-a fost el vreodată
în felul în care se rostește adevărul,
îți spun din ce în ce mai mult
bucuria de a trăi singur,
de fiecare dată aparte peste gard
001480
0