Poezie
muntele
2 min lectură·
Mediu
e într-adevăr un adăpost
în amănuntele care mă depășesc,
o întâlnire la înălțime,
care se petrece la fiecare pas
printre mereu alte lucruri
aflate pe drumul lor,
printre ridurile lente ale pământului,
în plină ascensiune
florile pe care nu le vreau adunate
și copacii care mă copleșesc
sunt bucurie fără scăpare
când priveliștea e așa de largă
încât n-o pot cuprinde, închid ochii
și las să treacă toate câte se întorc,
desprinse unele de altele,
amestecate în singurătate,
luându-mă cu ele
și după mult timp mă simt
la capătul unei înșiruiri,
la hotarul unei trăiri,
mă întind în vârful coastei bătute
pe partea neîntoarsă a muntelui
și răspund soarelui și vântului
iată cum încetinește trăirea în mine,
când trupul vrea să fie obosit
și uită să ceară de mâncare
atât de încet trece acum prin mine
încât o văd mai clar ca niciodată,
conturată în jur de amănunte,
de vieți paralele, de stânci, de lighioane
am timp chiar și să o ating,
iată, trăirea mea e aspră la atingere
și așa o vreau
aspră și stingându-se în trecerea ei,
o las în urmă acolo, mereu cu mine
în locul până la care am trudit,
în clipa la care am ajuns renunțând,
iată, muntele se mișcă mai încet decât fericirea
023818
0
"iată cum încetinește trăirea în mine,"...
Elize.