Scrisoarea pe care nu o mai astepti

Cate tăceri am străbătut, cată liniste a nins intre noi, peste cărările bătătorite de uzatele cuvinte, prea uzatele... E intr-un fel ziua mea, ziua Mării si a sfintei Maria... desi, Marieta asta a mea nu pare sfantă de loc... aia din mine... Nu te grăbi să-mi spui La multi ani, azi a adormit Maica Domnului... abia pe 8 septembrie ar fi ceva de sărbătorit... si nici atunci n-o să fiu Marie - Marie... Am fost să vad marea, voiam să mă las imbratisată de valuri... Marea e vanătă, verde furtunos...si rece... acceptabilă pentru turisti, pentru mine rece... Mă bate gandul să trag o fugă in munti, dar pentru munte e prea devreme... incă n-a inceput să urce culoarea in frunze... Trebuie să mă satur cu verdele, cu albastrul si eventual cu fulgerele si cenusia ploaie... Nu se mai face senin in jurul meu, asa cum se făcea pe cand pasi de zbor eram iubire in asteptările tale... Mă simt pustie, mi-e dor de mine, si nu mă mai regăsesc... m-am risipit aiurea, m-am topit in iubirea ce a murit de oboseală de la tine pană la mine... spun, adică scriu nerozenii, trebuie să ajung pană la munte... nu mai suport valurile ce mă tot intreabă de ce nu mai suntem impreună...