Nu ești vinovat

Þi-ai tras înfățișarea aia de vinovat... Scoate-ți din cap vinovăția... Nu aveai voie să vezi, nu am vrut să știi adevărul până la capat... Gestul tău lejer prin care îți ridicai ochelarii să privești printre rânduri... tandrețea unor cifre arabe în mijlocul unui alfabet latin... Eu și mărul din curtea instituției unde locuiam... Mărul în care mă ascundeam să citesc literatura universală ... și tu, intrand sau ieșind pe poarta aia... de unde să știi că printre frunzele și merele alea coapte, eu de nebună, îți urmăream gesturile, pașii? De ce nu te-am tras de mânecă? La ce folos? Hai să nu ne mai copilărim, trecutul oricum nu se modifică... și în acel trecut, în acea nebună iubire de adolescentă... nu era loc pentru doi... Inutil de frumoasă am fost în acel miez de iubire... ceilalți ochi, zadarnice bătăi la ușa sufletului meu plin doar de tine... Vinovăția, dacă ar trebui să existe, mi-ar aparține... mă născusem ca să te iubesc... și ca atare, îmi duc destinul cu demnitate... Cu tine în gând sunt \"văzduh și lumină\"... În rest, totul e timp și spațiu comun... și eu, o iubire a iubirii de prădalnică lumină... Mi-e bine că ești, mi-e bine că sunt... ție ți-o fi greu, deși n-ar trebui... Aruncă masca acelei vinovății inexistente... Þine minte doar, dacă vrei, că m-am născut anume spre a-ți spune că asemenea iubiri, cum este cea pe care o port în suflet, vin de dincolo de timp și spațiu... Există și atât....