Ioane,

Alb, Ioane... Lumina alb-lăptos-sidefie, este locul unde ne-am despărțit... tu cu lumina, eu cu orbecăiala asta lumească, cu indoielile mele, cu necredințele mele... Stăm de taină printre cuvintele așternute de tine prin cărți, cuvinte despre vise, despre întâmplări stranii, cazuistică adunată de tine cu migală, și iar - răspunsuri mult mai puține decât acele întrebări... și dorul, și pustiul acesta plin de mistere ce nu mă mai ating... Nu mai visez nimic, Ioane... Cu ochii deschiși sorb nopțile ca pe un venin... Mi-i dor de tine, si cum nu cred că în lumina aia alb-lăptos-sidefie ar exista moarte, peste toate vămile îți spun: La mulți ani, prieten drag! Tare mi-e întuneric pe aici, pe marginea asta de lume zorită de neguri încrâncenate...