Necuminte

Necuminte mă închid în vioară Ovidiu scrie cu ochii vesele triste si nimeni nu-i santifică lacimile marea zdrobind pescăruși lângă foamea de dragoste... Năruit prezentul peste ruinele unui trecut ancorat în cetatea cândva tumultoasă cu fântanile arse de buruieni, scrijelite adânc de toate nepăsările viitorului sugrumat... Ce scormonire în tunelul încă ne deajuns explorat... Unde să mai plâng eu când potopul de lacrimă m-a înecat?! Punem de-o parcare în zona peninsulară a Constanței, că de trecutul nu ține de foame si-s prea multe masini bengoase bătute de vantul ăsta sărat... ruinele deja ruinate nu se vor supăra, Ovidiu plange oricum... e vreamea să-l înveselim, intrăm în tunelele trecutului cu tot viitorul...