Nici de-un strop, sentimentală...

Lumea, ca să intelegi despre ce e vorba in bucata asta de amărăciune... Ti-am tot spus, că lumea e ca lumea, nici decum asa cum o dorim noi să fie, cum ne-o inchipuim bolnavi de sentimentalism ce suntem... Si vezi, măcar de-am avea, ăstia - sentimentalii, un loc al nostru... o granită de flori intre inchipuirea noastră despre lume si realitatea firească a timpului mult prea grăbit inspre: a avea clipa, inaintea potopului ce s-ar putea să nici nu vină... Vezi, m-ai certat că n-am stiut a fi nufăr in noroiul cald, dulceag dinspre diabetul mlastinilor... Si cu ce te incălzeste betia de culoare a acestui foc istovitor?! Cerand pietrelor slefuite să tină loc de lacrimă, tu esti vinovat nu pietrele! Azi noapte, gandul spre tine povestea ceva despre Amazon si Vezuviu... Foc si apă, sau poate rascrucea intalnirii noastre la margine de imposibil... Si, m-am săturat să-ti tot spun ceea ce stii mult mai bine decat mine... Păcăleste-te singur in continuare, asteaptă mangaierea pietrelor, poate cine stie, de dragul tău, asa pietre cum sunt se vor insufleti... Mie imi plac povestile, dar... orice ar fi, nu mai pot crede că sunt si adevărate... Si n-am văzut pană acum nici o piatră regretand rănile pe care mi le ascund pană si de propriile-mi lacrimi. Poate ai să vezi tu... Ai vederea mai aprigă....