Mai departe

*** *** *** Vă dau axiomele: ...1. Nimeni nu stie unde duce Drumul cel Strâmb. ...2. Bulinentinzii au ocupat deja pătrățelul cenușiu din centrul jocului. ...3. Biletenalții alearga după verde. ...4. Nalbul trece mai departe. Iar acum, trageți vă rog următoarea concluzie: Pentru ca să ieși din cursă trebuie să mizezi pe una dintre cele trei culori: ROZ, ALB, VERDE. Iar răspunsul corect este... 1. ... nimeni nu știe unde pleacă acest drum... GATA! Să dăm drumul la muzică!... Cele ce urmează, bune-rele, se petrec cu toatele pe cele două maluri, VERDE și ROZ, ale Drumului-cel-Strâmb. Mai exact, unele se petrec pe malul VERDE: acestea sunt cele mai bine gândite, cele mai clare și cele mai rotund cuprinse în sisteme filozofice, cele pe care le înțelegi fără a clipi, cele mai întinse și mai inteligente. Altele au loc în schimb pe cel ROZ, unde de-a dreptul nu poți călca, căci egretele cuiburile și le-au făcut; acestea sunt cele mai surprinzătoare și mai dezlănțuite, cele mai vesele sau mai triste sau mai fericite sau mai strâmbe-în-colțul-gurii. Dar poate că mă înșel!... Atunci ar fi și unele care să vină DIN CU TOTUL ȘI CU TOTUL ALTÃ PARTE. Din ceea ce mie mi-ar plăcea să numesc „acolo”. Ne aflăm în fond chiar în Þara-Din-Urmă, locul unde visele noastre/voastre cele mai îndrăznețe au TOATE șansele să se îndeplineasca. Oricum, noi mergem mai departe. Fără griji, deși cineva lipsește iar asta s-ar putea să ne omoare. Cuvântul ascultă și el de gând, chiar acum totul s-a întors cu fundul în sus, ce pot eu face, mă străduiam să vă călăuzesc, să vă fac să o uitați, toate au căzut,iar numai noi am mai rămas aici, cu picioarele încleiate, neroadele, de tavan. Degeaba, ne-am pierdut și mărunțișul de prin buzunare, am rămas fără greutate, dar dacă vrem, dacă ne concentrăm, putem vedea lumea și de-a-ndoaselea, cu noi iarăși în picioare, plecând repede mai departe. Oh, nu suntem singuri, nici vorbă. Pretutindeni în jur bulinentinzi burtoși și pupăcioși, iar printre ei, incomplet camuflați de uriașe perechi de ochelari de cal, biletenalții subțiri și cinici. Dar cu toții nu au decât un singur gând, al naibii, să ne cucerească. Da, pe NOI!, care suntem modest cu infinituri mai largi decât ei, adică AȘA și AȘA, făcându-ne calm plinul din nemic și, mai ales, aproape LIBERI. De, vor să ne aibă printre ei, să fim biletenalți, să fim bulinentinzi. Dar voi să nu cumva să mă dezamăgiți! Noi mergem, MERGEM, MERGEM, MERGEM, mai departe. 2. ... în centru vei găsi un pătrățel cenușiu. Nici să nu te uiți la el!... BEZNÃ [Neagră... Bruscă... Amenințătoare...] Luat prin surprindere, vezi în ea un pericol. Și încerci să fugi! 1... 2... 3... Îți trebuie trei secunde ca să începi din nou să raționezi, ca să ridici mâna și să apeși pe întrerupător, să îți iei un scaun și să stai jos, eventual să-ți aprinzi și o țigară, pe plămânii tăi, să înjuri, așa, pe tăcute, să înțelegi că ești de-acum printre bulinentinzi, să leșini oarecum de ciudă, să faci toate astea. Ei bine, chiar ai ajuns în centrul întregii chestiuni. E momentul să te hotărăști, să îți alegi o singură culoare și să mergi, mai departe și tot mai departe, sperând că o să ajungi, cândva, ACOLO. E CENUȘIUL? Ești ca toți ceilalți. Ești mărunt și-obez, fericit și cam stupid, nu controlezi, căci ești controlat, nu negi, căci nici măcar nu înțelegi, ești bucuros însă de toate cele, printre ceilalți te încadrezi perfect, în fond îți urmezi și tu viermuiala, rotindu-te orb și credul pe un mic pătrățel de umbră, E BINE AȘA. E VERDELE? Păi atunci ești rece și viclean, ce-i drept singuratic, deși de la a ta înălțime îi poți găsi și pe ceilalți, tot subțiri și de nimic, temători și încrezuți, cu limba lor cusuta-n cuvinte-mucegaiuri, arătând tot pe vecie nordul dar ramânâd pe loc, lipiți de alți copaci, din aceia acoperiți de ne’nțelese viermuieli cu litere de plumb, putând, o DA!, să crezi, dar nu ACOLO, ci acasă, unde, doar am spus, E BINE AȘA. Și-o fi ALBUL? Viermuiala e atunci măruntă și cernită, nimeni de nimeni nu se alege iar pașii îți rămân căscați și goi, capcane-ascuțite pentru de te-ai întoarce, guri flămânde, carnivore, semne de făcut cu degetul pentru curioși, aceștia-s mulți și te înconjoară, dar de gheață n-or trece niciodată, te-or sufoca și te-or strivi, de-i ajunge să țipi, de parcă n-ai fi înțeles de mult deja totul, dar absolut totul, timid, E BINE AȘA. În fine, ROZUL ai vrea să fie? Mă rog... Doar că e umed, fertil, năptos, fără griji, te tinzi tu însuți spre infinituri viermuite, de vise, dulci și grețe, ajungi unde nici n-ai gândit, și nici că poți să te întorci, n-ai limite în tine, te temi tot pentru alții, cei ce îți zâmbesc, grăbindu-se să dea în gropi, în locul tău prin cimitire, ploaie călduță și păstoasă într-un deșert fără munte, într-o zare fără nor, într-un mod fără sens, un subiect fără predicat, și-așa este BINE. ORICUM, numai să mergi, încă să mergi, tot așa, DEPARTE... 3. ... verdeți?... Și mergi. Traversezi. Dai de biletenalți. JUDECI. Analizezi. Modelezi. Concluzezi. Lumea asta, prin care ne tot învârtejim, fără vreun rost vizibil, își are și ea legile sale, imuabile. De care vom ține cont, căci altfel riscăm acum să rămânem în pom, ditamai muște înnămolite în dulceață, grăsuțe și dulcuțe, fără nici o șansă de a ajunge, mai târziu, ACOLO. Deci suntem rezonabili. Așteptăm ceva. Orice. Un semn... Ce ziceți de exemplu de verdele ăsta insensibil și crud – pare că vrea să ne semnalizeze susul. Dar noi suntem pățiți; să-l credem? E timid, mai apoi își face totuși curaj, își umflă bojocii, alarmă l-acustă ocupând un întreg perete, fără vreun val, batjocoritor și sărat, luminând: IEȘIRE. He-he!... Că tot doar intri în ceva!... E o capcană, încă una, nu ne putem opri aici, au mai făcut-o și alții, haideți, vă rog, un pic mai departe... 4. ... iar albul, ah, albul se duce ... Căci exiști! Merge, merge? Te cred și eu, că doar te dai cu săniuța. Câtă economie de energie, vai, vai, și iarăși vai, că veni vorba, de-ar fi pe aici și bulinentinzii să te vadă, ba chiar și biletenalții, oare ce-ar spune? Merge muzica? MERGE, MERGE! Păi hai atunci mai departe, că doar ești tânăr și încă mai poți. Dar cine EȘTI? De unde vii? Și de ce tocmai pe drumeagul cel strâmb? Aha, vrei ca tot eu să-ți explic, ești șmecher. Lasă, nu mă deranjează. Trebuie să alegi, asta-i tot. Dai cu banul, raționezi, te scarpini în cap, te duci după instinct. Refuzi. Cam ăstea sunt toate soluțiile. Da, patru. Plus una la aleph. Doar că tu trebuie să-ți iei hotărârea. DA, tu, nu eu nu ea nu ei nu el nu voi nu noi nu ele, nu cine a mai rămas. Numai TU! Și nici că mai contează! Ai făcut un drum lung. Ai luat-o strâmb, dar așa o luăm cu toții, drumurile celelalte încă nu pot să existe, cineva s-ar întoarce să le construiască, n-a mai avut nimeni curajul să scrie, să v-o spună, să vă implore, să nu se mulțumească la Drumul cel Strâmb și la dubioasele sale aventuri colorate. Iar eu, eu amân, și îmi fac doar semne, să nu uit. INVIZIBIL CURCUBEU. DE NICÃIERI ȘI DE UNDE? CA O PARANTEZÃ (CINICÃ) DE SOARE. CA UN SFINX (ORBITOR) PIEZIȘ ÎN LUMINA DE SOARE. CA O SÃMÂNÞÃ (LUCIOASÃ ȘI VELINÃ) PE MARGINE DE FLOAREA-SOARELUI. CA O BOMBOANÃ (TIMIDÃ, ALUNECOASÃ) LA SOARE. CA TOATE ACESTEA LA UN LOC, DE SÃ FIE ECLIPSÃ. TOTALÃ. DE SOARE. FÃRÃ PARANTEZE. CAM ASTA VREAU. Și nu o să vă rețin. Eu rămân. Voi însă mergeți mai departe. *** *** *** Hei, șobolane, șobolane... Ai căzut în CURSÃ! De ieri, de azi, de mâine. De DRUM. De bulinentinzi, de biletenalți, de ninsoare. De tu, De tine, De ți. De verde. De alb. DE roz. De-Acolo. DE NICI NU MAI ȘTII ÎNCOTRO S-O IEI... Mai departe? Ma-ma-ma-mai departe? Muzica, vă rog. /Pe vremea Eclipsei/