Cosul de gunoi

Bun sosit, va zic, si imi cer anticipat scuze pentru postura neplacuta in care trebuie sa va primesc. Da, tocmai mi-am rasturnat cosul de hartii in mijlocul casei, spatiu debarasat cu grija inainte de orice urma de mobilier poetic sau de alte obiecte, cuvinte inutile. Sa-mi fi scapat totusi vreo exclamatie mai nestapanita? Nu stiu, vom vedea la sfarsit. Dar hai inauntru! Da, imi puteti da mie hainele voastre. Vi le duc undeva. Sa-mi spuneti daca vreti sa beti ceva. Eu de obicei nu, poate doar un suc de rosii, din cand in cand, dar sunt intotdeauna pregatit pentru oaspeti, imediat, lipsesc doar o clipa... E vorba de poezia asta nefericita. Imi veti da probabil dreptate, poezia ar trebui sa ne spuna gandurile atunci cand simtim aceasta nevoie, de a ne plimba pe o foaie perfect alba si de a ne lasa in urma dara infima de cerneala. Dar uneori gandurile ne scapa, nu se lasa spuse, ezita inca in ascunzisul si hatisul lor cald al nerostitului. Sunt doua posibilitati: renunti, sau mergi mai departe. Pe riscul tau. Asta am facut eu. Am luat o coala frumoasa de hartie si, trezit cu noaptea in cap, am incercat sa-mi notez gandul. Iata cosul: marturie. Iata ghemotocul infam, il desfac chiar acum si il netezesc sub ochii vostri dispretuitori, voi citi: \"Ferice barbatul ce poate sta langa o fiinta minune, urmarindu-i profilul, ascultandu-i rasul, schimband cate o vorba cu ea, atingandu-i palma, respirandu-i pe nari parul ca niste suvite parfumate de fum auriu.\" \"Buzele ei erau perfect modelate, mandre si dispretuitoare, pometii inrositi de frig, barbia ascunzandu-i-se in maleta.\" \"Isi pusese piciorul inalt pe pieptul lui, gadilandu-i cu degetul mare orgoliul feroce. El o apuca de calcai, tragand-o spre el, si in timp ce o musca pana la sange ii risipi o suvita ingusta si dreapta de par ce-i traversa ochiul, incurcandu-i-se in genele de palmier, innegrite cu grija.\" \"Ea ii sopti la ureche un \"miau!\" languros...\" Patru incercari, tot atatea esecuri. La gunoi cu ele! Asa mi-am zis si eu, apoi mi-am luat insa seama. Facem pe site exercitii de poezie, ori comentam o poezie sau alta si ne gandim la alte variante, la alte tonuri muzicale, la alte asezari ale armatelor pe teren, la alte strategii. Ce e un exercitiu poetic? Pornind de la un titlu, un vers, doua, trei, iti imaginezi o poezie, din care n-ai voie insa sa transcrii decat un singur vers. Astepti, dai \"reimprospatare\" paginii, apoi in sfarsit vezi ca cineva ti-a (acum, deja a ta) continuat poezia. Naruind totul, nascand o alta poezie. La inceput citesti versul stain cu neincredere, nu ii vezi sensul, nu ii gasesti locul, apoi intr-o fulgerare vezi cealalta poezie, ii transcrii din nou continuarea, asteptarea e reluata, la fel moartea si nasterea, pana la sfarsit. Din pacate, sfarsitul nu poate veni decat atunci cand nimeni nu mai e in stare sa vada nici o poezie in (sau dincolo de, daca preferati) versurile deja scrise. Un astfel de exercitiu poate avea ca rezultat, in circumstante favorabile, un volum minunat de poezii, niciodata scrise, niciodata citite, dar el insusi va esua, fara drept de apel, intr-un maldar ingalbenit si ud de versuri vestede, cu fum innecacios, daca i-ai da foc. Propunerea mea este alta. Tot doar ca exercitiu, ajutati-mi gandul acesta de dis-de-dimineata. Acolo unde eu de patru ori am dat gres, nu se poate ca niciunul dintre voi sa nu gaseasca o solutie. O salvare. Vreau poezie, o, oameni buni! Vreau poezia!!!...