pia mater

se aude un oftat de om singur ca o inimă din lemn la foc de seară fierea plină de întuneric respinge tot ce e străin uneori șinele se îmbrățișează de dragul celor care spun la revedere dar vine un moment în care oamenii oricum pleacă părăsesc săniile camarade de o viață și migrează spre caldul din alți oameni de spaimă stabilesc egalități de după gard mestecă fier coclit și scuipă cărări către nicăieri atunci sunt ai nimănui iar hainele roase de dragostea altora se rup lanțul hotelier flota de submarine sentimentul că știu tot ce mișcă pe falca lui Dumnezeu telefonul ca o oglindă de care nu se desprind tupeul de femeie cu zece pisici nepovestite militantismul politically correct bărbătismele cu smoc în piept lămâia din geam se evaporă și spun suntem singuri pe acest pământ totul după chipul și asemănarea noastră