Gabriel Beniamin Duciu

poate albastrul din liniștea-ți m-ar ține în loc pentru un strop de veșnicie astfel încât din ramurile mele plecate nspre lume s-or preface lungi aripi ca de înger m-oi ruga ca una

O dată-n an, cu surle și cu fală, ne amintim ce bine ne-ai crescut; că n-am avut dureri să nu te doară și lacrimi să nu plângi tu, n-am avut. Am învățat ce-i rău și ce e bine iar mersul tu ni

Eu sunt un pian de modă mai veche Cu clape de fildeș perechi cu-abanos Și o-ncuietoare făcută pereche C-o singură cheie, lucrată frumos În aur curat adus dinspre soare Și coarde

Pășea rar, dar hotărât, bucățica de hârtie ce ducea în mână arzându-l, parcă și abia aștepta să o abandoneze pietrelor ce se obișnuiseră de mult cu mii și mii de astfel de poveri sufletești,

pe furiș, am adunat câteva cireșe-perechi crescute pe o singură ramură -spre înserare ca pe un dor să ți le-atârn la urechi- și, pentru a da și mai multă culoare, azi le-am

o, primăvară lungă, de rodaj! ce vreme-n care "fiecare" doare, în care-am renunțat la camuflaj -costumele țesute-n fir de soare- iar plugul cu nesaț, adânc brăzdează făcându-și munca

într-un crâmpei din viață când sensul se destramă mi-ai fost odată iarnă cu alb, cu fulgi de gheață și rochie de nea... te-am colindat cu fluturi și-ai renunțat la scuturi; mai

ne-am trezit pe un Punct de albastru cu Cânt de iubire și-ncet dăm de știre că pe veci ni-i mormânt. un Viteaz am primit ca un vis dăltuit într-o Stâncă și-n peșteră-adâncă L-am

sorbim cu nesaț dintr-un azi, egoist sperând să-i mai smulgem o clipă, un zâmbet, o pâine… crezând că avem mai apoi - lucru trist – pentru cei ce-i iubim și ne-ateaptă uscați o

răzleț pe deal zâmbea, ca un suspin scăpat de primăvara-ngândurată și eu, dorind să-l pierd de pas străin mânat de dor către o altă fată, culesu-l-am cu gândul peste munți și mări prindeau

de aspru mă leagă al sabiei ropot și plasa-i mă prinde-n sublim vânturat iar liniștea-mi piere sub zbateri de clopot… mă-ntorc iar la viață din blându-ți oftat

aș vrea să fiu sunetul harpei ce vibrează în adierea gândului călător să fiu răbufnirea din mocnetul jarului stârnit de răsuflarea fierbinte a trupului tău aș vrea să fiu albastrul

trecută o zi mă pierd mai mult in mine sau tu îmi ești mai aproape? când plouă plânge cerul cu bucuria mea sau tu îți scuturi mâinile? când se naște primăvara își pierde anul

îmi place să mă pierd în ochii tăi mă las dus de lumina lor în înaltul cerului și cobor pe norii ce-ți întunecă uneori privirea îmi place să culeg flori de nu-mă-uita de pe dealurile

sânii tăi explozie roz de primăvară din care hrănindu-se îți înflorește în fiecare zi pruncul

îmi este atât de gri universul de ploaia ce-ți cade din degete... mă simt prins în pleoapa-ți de zăpadă oprit de închisoarea

o vatră cu pâine și urme de mâini în prag mielul-câine zâmbind la străini sau liniștea serii ce fuge spre ieri lăsând mângâierii neduse poveri te fac mai frumoasă când gându-mi

obrajii mi s-au supt de-atâta singurătate și tălpile iși confundă mersul mi s-au împăienjenit vorbele și mi-au ruginit privirile mi-s înțepenite mângâierile de parcă n-am știut

Motto: \"Lauda pe fata e pe jumatate ocara\" mai întâi și-au scos din paporniță fiecare tocit și alb os de ghicit le-au în silă aruncat – de parcă

ieri am aflat candid cat de complexa este viata si-am inceput avid sa-mi costumez placut paiata ii desenez cu bleu pe margini fiecare gura si-o las langa antreu stiind ca nimeni nu mi-o

ma-ndragostesc, iubito si n-am ce sa mai fac ma-ndragostesc si-notul imi e fara colac ma-ndragostesc, copila si-as vrea sa ma ajuti ma-ndragostesc si pasii-mi sunt tot mai

zvarliti-mi in sila un os milenar si fie-va mila de ochiu-mi hoinar pacatul mi-l puneti in rama diseara si faceti-mi viata putin mai amara nu-mi spuneti nimic ascundeti-mi zarea sunt

vacanta poli rucsaci aterizare... perfuzii clor seringi reanimare... in linistea dintre doua avalanse iti le(a)g(a) viitorul de recele-mi trecut.

mi-am facut palma tarina si brazdand-o iti astept rasaritul.