o, primăvară lungă,
de rodaj!
ce vreme-n care
"fiecare" doare,
în care-am renunțat
la camuflaj
-costumele țesute-n fir de soare-
iar plugul
cu nesaț, adânc brăzdează
făcându-și munca
pe furiș,
am adunat câteva
cireșe-perechi
crescute pe o singură ramură
-spre înserare
ca pe un dor
să ți le-atârn
la urechi-
și,
pentru a da
și mai multă culoare,
azi
le-am
o vatră cu pâine
și urme de mâini
în prag mielul-câine
zâmbind la străini
sau liniștea serii
ce fuge spre ieri
lăsând mângâierii
neduse poveri
te fac mai frumoasă
când gându-mi
obrajii
mi s-au supt
de-atâta singurătate
și tălpile
iși confundă mersul
mi s-au împăienjenit
vorbele
și mi-au ruginit
privirile
mi-s înțepenite
mângâierile
de parcă
n-am știut
imi simt piciorul-captiv
inradacinat in albastru
in timp ce
mainile-mi se
pod in liniste
spre tine
culege-mi florile
coroana sa te doara
nins
si lasa-ti zambetul
pe trunchiul meu
sa
deja
va fi trecut
prea multa vreme
de cand voi fi
desenat
primele flori
pe recele geamului
purtandu-ti urmele zambetului
va fi fost atat de
intuneric
incat
nu voi putea sa inteleg
incerc mereu
sa imi sterg
urmele de rugina
de pe sangele
ce imi decoreaza
fiecare dintre cele
o mie si una
de degete
fiecare
este plin de cursul la zi
al diferitelor
monede
ce imi curg
ieri am aflat candid
cat de complexa este viata
si-am inceput avid
sa-mi costumez placut paiata
ii desenez cu bleu
pe margini fiecare gura
si-o las langa antreu
stiind ca nimeni nu mi-o
Pășea rar, dar hotărât, bucățica de hârtie ce ducea în mână arzându-l, parcă și abia aștepta să o abandoneze pietrelor ce se obișnuiseră de mult cu mii și mii de astfel de poveri sufletești,
trecută o zi
mă pierd mai mult
in mine sau
tu îmi ești mai aproape?
când plouă
plânge cerul
cu bucuria mea sau
tu îți scuturi mâinile?
când se naște primăvara
își pierde anul
zvarliti-mi in sila
un os milenar
si fie-va mila
de ochiu-mi hoinar
pacatul mi-l puneti
in rama diseara
si faceti-mi viata
putin mai amara
nu-mi spuneti nimic
ascundeti-mi zarea
sunt
O dată-n an, cu surle și cu fală,
ne amintim ce bine ne-ai crescut;
că n-am avut dureri să nu te doară
și lacrimi să nu plângi tu, n-am avut.
Am învățat ce-i rău și ce e bine
iar mersul tu ni
cand mi-e somn
de tine
stau pe geam si
imi intreb steaua
ce faci
uneori
ma minte
imi dau seama
ca esti
intr-unul din colturile ei
atunci
as vrea
sa fiu eu
steaua mea.
de aspru
mă leagă al sabiei ropot
și plasa-i
mă prinde-n sublim
vânturat
iar liniștea-mi piere
sub zbateri
de clopot…
mă-ntorc
iar la viață
din blându-ți oftat
cand taci
este de parca
mi-ar incremeni degetele pe clape
doar te aud in celalalt colt al camerei
stiu ca esti acolo
dar nu pot sa te vad
iti simt respiratia
fugind de urechile mele
si
imi este atat de gri universul
de ploaia ce-ti cade
din degete...
ma simt prins
in pleoapa-ti de zapada
oprit de inchisoarea genelor
frante de dor...
arata-mi in pumni
sclipirea
daca s-ar aduna
lacrimile cerului
stranse
in acelasi pocal de infinit
s-ar potoli oare
setea trecatorilor catre \"nefiinta\"...?
poate
ar reusi sa isi auda suferinta
si mai amara
si
cine stie
cum se poate ajunge
in tara curcubeului?
daca vei simti
vreodata
ca ai ajuns
la capatul de dincolo
nu te sfii
sa intinzi putin mana inapoi
voi fi imediat langa tine
sa
cand vei veni
poate va fi fost prea tarziu...
cerul inca imi este adormit
si nu stiu daca ochii tai
imi vor mai lumina
marginea prapastiei
poate ma voi lasa dus...
GD