Hybris

Cerul s-aruncă pe focuri departe,

Și găuri de ciuturi s-afund în nămol,

Se stinge pădurea, copacii-s pe moarte,

Și-o pasăre neagră țâșnește în gol.

Și plec în adâncuri spre-ascunsele locuri,

Și pașii mă poartă încet și greoi,

În juru-mi s-adună cumplitele smoguri,

Și valuri mă poartă urlate de ploi.

M-afund spre adâncuri să-mi caut ființa,

Dar oare vreo poartă ascunsă-n zăvor,

Va ști să se rupă, să-mi lase dorința

Să-și ducă povara în visuri ce mor?

Va ști să-mi arate în veșnice focuri

Cum zace destinul, ascuns, pustiit,

Că somnu-i pedeapsa înaltelor locuri,

Că lanțuri i-s straie în joc infinit?

Și-o umbră ciudată țâșnește din valuri

Și-n cale-mi s-adună cu aripi fierbinți,

Se-nalță, semeață, în negrele voaluri

Și-ntinde din coasa-i un braț din arginți:

– Urmează-mă-n noapte, departe-n abisuri

Să-ți fiu călăuză, spre-adâncul mister,

Privește în urmă cum visuri și visuri

Îți pleacă grăbite spre ‘nalturi de cer!

– O, tu, neființă, mă-nvălui în smârcuri

Și vrei un Virgiliu să-mi fii în Infern?

Dar singur vreau taina, departe-n adâncuri,

S-o-nțeleg și s-o știu în sensu-i etern!

Arată-mi doar calea ascunselor locuri

Și-nchide în urmă-mi eternele porți,

Captivă lăsa-voi acolo în focuri,

O minte ce cată să fugă de sorți.

Adâncul se umflă și cască o gură,

Și umbre ciudate întruna tot curg,

Mă-nșfacă, m-afundă în pâlnii de ură,

Și-un gând mă-nfioară: – Există Demiurg?

Iar mintea-mi rămâne fărâmă, pustie,

Și arde, și arde adânc în Infern,

Și poarta se-nchide și nimeni n-o știe,

Iar taina-i în Moarte în sensu-i etern.

Dan Gabăr

Shamkir, 29 mai 2016