Neam

Gânduri cuiburi își coboară în a sufletului front,

Iară mintea se-nfioară întrebând a lumii soartă,

Ce-n genune stă pierdută în a zării orizont,

Unde soarele s-adapă din a mării rece poartă,

Și nu vreau nici să te sperii, nici să fii netemător,

Dar din ceruri ni s-arată semne dintru începuturi

Când tot omul în credință se purta biruitor

Cu a negurilor cete, ce-i cădeau strivite-n scuturi ...

De ce-a lumii răsturnare credem că e de folos?

De ce oare bunăstarea o virtute o numim?

De ce sufletul coboară pentru orice ticălos,

Omul fără de coloană, ce în vârf noi îl găsim?

Îți mai amintești, române, când a dacilor hotare

Și-au dat mâna cu romanii ca să-ți fie veșnicie

Munții, văile, câmpia pentru-a numelor onoare:

Traian pui de lup al Romei, Decebal în spada-i vie.

Râul și cu codrul falnic le-au spus hoardelor barbare

Că aici le e mormântul de nu-ntorc a lor pornire,

Gelu-i va purta în paloș, iar Menumorut călare

Și cu Glad neînfricatul îi vor duce la pieire.

Iar pe-a zimbrului cărare, Dragoș și-a găsit culcușul,

Și cu-a lui Bogdan frăție goneau hoardele tătare

Spre-a Moldovei măreție, unde-și va găsi urcușul

Marele Ștefan Sfințitul, pentru-a țării neatârnare,

S-auzea la Termopile despre-a neamului urnire,

Ce călcase în picioare imperii de iatagane,

Podu’ Înalt făcu ca-n lume a românului menire

S-apere creștinătatea, pângăririi otomane.

La Posada munții țării prăvălir-a stâncii piatră,

Braț lui Basarab Întâiul spre-a dușmanilor pieire

Și-i clădiră tronul veșnic pe o strămoșească vatră,

Ce va face peste vremuri, Þării Românești, cinstire.

Iar în vale la Rovine, Bătrânul Mircea prăvale

Cu a Dunării oștire toată gloata cea turcească,

Ce fugea într-o neștire, înghițită de nămoale,

De la Istanbul ajunse îndârjirea românească.

Iar pe glia cea străbună, răsăritul și apusul,

Miazăzi și miazănoapte se horiră întru Unire,

Toți să fim acelea-și neamuri, strânse sub Mihai Viteazul,

Și-am avut pentru o clipă cea mai nobilă trăire.

Moldovenii și-au dat mâna, peste-a Milcovului ape,

Cu-a valahilor frăție, ce va dăinui în veacuri,

Cuza le-a-ntărit pecetea, Unitelor Principate,

Ce vor naște România, ce-i vor fi sortite piscuri.

Pe-a redutelor urgie, neamul și-a luat libertatea,

Ce-au nutrit-o toți străbunii din izvorul românimii,

Scuturând juguri păgâne, dăinuind creștinătatea,

Ce supremul sacrificiu prin iubire-a dat-o lumii.

Când a toamnei pârguire s-a predat albului iernii,

Vara inimii române a făcut-o primăvară,

Alba Iulia rodise vis de veacuri al Unirii,

Și a măreției clipă devenise milenară,

Avram Iancu crai de munte, Horea, Cloșca și Crișan

Au adus pe veci Ardealul către-al României soare,

Ca-mpreună să pășească piscuri ’nalte an de an:

Peste vremuri dăinuiască, sfânta Românie Mare!

Emil-Dănuț Gabăr

București, 15 noiembrie 2007