nu te uita la mine

urmele palmelor mi-au rămas pe oglindă de ultima dată când mi-am atins obrajii să aflu dacă mai sunt acolo. “o spăl sâmbătă” m-am gândit atunci. n-am mai făcut-o. “nu mai ridica din umeri” spune oglinda. nu mai ridic e deja luni. o să treacă. și săptămâna asta, și anul ăsta și tot restul vieții. numai așteaptă, să vezi ce repede o să treacă, să vezi ce bine o să fie (mecanismul ăsta tâmpit a fost necesar dintotdeauna așa se depășesc și morțile, și distanțele și frigul și plânsul și întunericul întorsul obrazului, plecările, vânătăile, izolarea. așa se depășește orice) odată cu trecerea timpului aranjezi toate momentele astea în cutii sigilate, suprapuse cu atenție numerotate și datate până când oamenii întreabă ce-ai acolo. atunci e posibil să-ți ieși din minți. să le arăți. să începi să trântești cutiile în mijlocul camerei, să le lovești cu picioarele. cutii și sicrie se sparg, se contorsionează într-o dezordine monstruoasă și oamenii zâmbesc, le sclipesc ochii cu admirație, spun “ești puternic, wow”. apoi întorc spatele și pleacă lăsând în urmă o altă cutie. e mult de muncă să rearanjezi totul cum era, împreună cu ultima cutie ia multă vreme. apoi nu-i mare lucru să-ți confecționezi rapid un ambalaj nou. oamenii fericiți sunt cel mai ușor de imitat zâmbești în stânga, în dreapta te îmbraci drăguț, vorbești frumos despre orice cânți cu unul spui bancuri cu altul, nimicuri din astea pentru că oamenii nu sunt oglinzi. te construiești în fața lor și nu te vezi în ei.