Florina Ladislau

Către iubire păru-mi se desface, Șuvițe limpezi de miresme dulci, Și râde-n mine somnul, când te culci În ramuri verzi și-un milion de ace. Căci te înțeapă pulsul să rămâi, Eu să te

Împinsă fiind de viață ard etape, Fac salturi repezi fără să opresc Valul din sânge, când mă nimeresc Schijele arse, ca să mă îngroape. Muntele-mi cântă bucuros să vadă Unde-am ajuns și

Poate că frigul îmi va da crezare Că zbor mai sus, cumva din întâmplare, Și că mă las amiezii să mă prade De frunză, de culoare și năvoade. Știu unde sunt și-mi amintesc oricând De chipul și

Mă bucur să-ți fiu legănare și viață Și liniște arsă de buze să-ți fiu, Sau floare de aer, sau ace de gheață, Sau dulcea mireasmă a celor ce scriu. Că doar pentru tine roșesc a petală

Orbită fiind de viață n-am văzut Culoarea mai adâncă și mai plină De freamătul acela de lumină În care totdeauna am crezut. Clocotul rece încă mă îngheață Și dau arginți aceleia din mine Să

Sunt numai așchii prin pădurea rară Și numai ramuri fragede pe jos, Sau câte-o coadă de topor vânjos Ruptă și ea de astă primăvară. Mă-nchin cuminte și privesc mirată Coaja lovită parcă-n

Fructul ploii mă prinsese arsă Pe o plajă scundă, cu terase, Unde dorm zeițele frumoase Cu privirea spre nisip întoarsă. Valuri pline, numai valuri pline De lumină albă, ne-ncepută, Se

În încercarea de-a surprinde vrerea Acelui foc lăuntric ce mă arde, Lovesc vopseaua folosind petarde De magmă-ntrepătrunsă cu plăcerea. Ating culoarea cu-n penel, în fugă, Să nu mă prindă

Pot să cânt cu sunete înalte De la violet și chiar mai sus, Pentru că înaltul mi-a adus Sunete, culorile să salte. Când ating penelul albăstrui, Sau pe cel cu negru și uitare, Simt că am o

Se-nalță noaptea, tainică și blândă Și-mi face loc în golul mai aprins, Să văd că după umeri m-ai cuprins Și că-n tăcerea stelele se-afundă. Beată de cer și limpede-n simțire, Îmi reazem capul

Pe ploaie umblu liberă cu mine, Dar simt pe umeri vântul ațipind, Poate mai rece dacă te cuprind De braț când viața pleacă și revine. Mă simt o taină inimii ce-ți bate, Un mic cusur că te

Floarea cea dulce, strălucitoare, Duce miresmele nopții în soare, Suie în nori, liniștită și pură, Visul promis de o tainică gură. Albul atins cu o rază subțire Lasă un ochi îngeresc să

Lumina trece viu printre ruine, Nu mă cunoaște încă-ndeajuns, Dar se răsfață-n liniștea de sus A unei catedrale bizantine. Se-ntoarce firav în profilul verde Al unei frunze liberă să

Te strâng în mine proaspătă făptură Să plouă dens aromele de fân Pe sânul crud cu care mă îngân Când tremur rece în semănătură. Argintul ploii mă desface-n două Și mierea prinde gâzele

Plutesc Luată de vânt plutesc prea visătoare, Asemeni unui puf de păpădie, Prins de curentul care mai adie, Fără să știu spre ce împrejurare. Întind pe șevalet o pânză fină Puțin distrată

Intră lumină sfântă și adoarme Pe sub arcade falnic rotunjite, Lovind cuvântul zidului cu arme De aur greu alunecat prin site. Ridic privirea și mă rog în taină Acestor trupuri ce

Secvențe scurte, picături de rece, Prin păr ajunse dincolo de frunte, Fac încrețirea frunții să asculte Înfiorată pasărea cum trece. Se scutură imaginea-nghețată Să simt în suflet răul

Cuvântul meu mi se întoarce Nu fără să fi fost făcută Lucrarea-n fapt necunoscută, Ca de lumină să se-ncarce. Vederea sieși luminează Și mă preface, bună mie, Într-un cuvânt care să fie Cel

Dormind pe crengi ușoare de răchită Visez în muguri să tresar deodată, Cu miezul verde, poate resemnată Că ies din vis adeseori uimită. Lumina mă străbate și se frânge De parcă trece

Atelierul meu mă-nviorează Și prin culoare, liberă mă face, Să mă strecor aprinsă, ca o rază, În pânza infinitului vorace. Să port tăcută aripa subțire Când în culoare, când în bucurie Și

Aleg cărarea muntelui, abruptă, Să mă strecor în aerul cel pur Unde ard zeii fără de contur Când își aruncă sulița în luptă. Îmi caut firul care să mă lase Să pot deschide versul

Privește-mă și lasă-mă privită De aer, de lumină și de viață, Să fiu în tine cea mai potrivită Iluzie cu aripă de gheață. Îngăduie și ploii să mă știe Și valului de mare să lovească

Cenușa nopții încă mai tresare Prin coada unei stele căzătoare, Argintului din păr să netezească Șuvițe reci de pace îngerească. Încă mă-mpinge valul fără țintă Pe plaja unde zeii se