De ce istovești cerul
Cu rugile-ți prea dese?
Nu îți ajunge clerul
Cel plin de interese?
Implori frenetic zeul
Să-ți pună-n buzunare?
Știi bine cine-i eul
Cu o putere mare.
Sărmană
Îmi aduc
Prea bine-aminte,
În picioare stând
Firesc,
De-ale popii seci
Cuvinte
Când să mă
Căsătoresc.
Tu, femeie,
Îl iubește
Pe acest bărbat,
Iar dacă
Îți poruncește
Execută
Mi-e somn! Afară plouă râu
Peste cumplita sete
A lanului de grâu
Gingaș ca sânul unei fete.
Mărunte picături dansează
Un joc sprințar cu iz de iele
În care viaț-adânc pulsează
Precum
Nicăieri nu te simți
Bine,
Deși vrei să scapi
De asta,
Nici cu ei
Și
Nici cu tine,
Când ușor guști
Și năpasta.
Că ești om,
N-ai ales tu.
Înapoi,
La ce ai fost,
Să te-ntorci
Nu
Poți fi darnic
Uneori
Dacă dai orice
Să scapi
De frumoase
Insomnii
Cu potențe
De satrapi.
Și-asta nu ar fi
Nimic
Dacă n-ar fi și-alte
Tare
Precum portul
De ,,pisic”
Orice durere cu timpul slăbește,
Silind răzbunarea cu fața-i plecată
Să părăsească ce îndrăgește,
Sugerând că totul se gată.
În treacăt, exist pe pământ
În forma știută, stăpân sau supus,
Și
Nepăsător e aruncată
O piatră
Pe oglinda apei
Liniștite
Și-o vezi cum saltă
Ca o fată
Peste pârleazuri
Nepăzite.
Și dacă piatra
Se oprește
Din salturile-i
Șugubețe
Se-afundă
În
Zace în sine domnia sa gândul,
Ascultând, relaxat, șoapte discrete
Ce-i spun că-i veni și lui rândul
Să poarte povara nemuririi concrete.
Nu-i pasă de hrană, de-avere, de bani,
El umblă mai
Îți spui cumva
Că ești deștept
Și ai un fler potent?
Poți să te-nșeli
Ca orice înțelept
Care nu are
Acest patent.
Iubești fără să ceri
Să fii iubit?
Nu-ți trebuie dovezi?
Ar fi
Cât este de frumos
Să fii îndrăgostit
De tot ce-ți iese-n cale.
De-o floare,
De un pom,
De-o fată sau femeie,
Frumoase în zidit
Și darnice din fire
Cu omul care-i om.
Și cum să nu te
Nu știu de ce îți pare
Þie
Că ai o muncă
Interesantă
Și nu ai da-o
Pe o mie
De alte
Variante.
Dar
Până să te dumirești
Că dânsa e
Fata morgana,
Þi-ai irosit
O parte din ce
Doamne,
Câţi nebuni ai lăsat,
Mari specialişti în nevoi,
Semidocţi sau proşti
Apăsat,
Ce râd de tine
Şi de noi,
Obraznici
Şi cu pretenţii,
Meşteri în fentǎ meschină,
Cautǎ
Un lucru dacă spui
Și tu
Provoci în juru-ți
Foc de paie,
Chiar dacă-n minte
Nu-ți trecu
Să faci din asta
Hărmălaie.
Să te ridici deasupra
Existenței
Printr-o bătaie
De aripă
E-o
Mă urăsc cum se cuvine,
Tot disprețul mi-l aloc
Și golit așa de mine,
Dumnezeu să intre-n loc.
El e adevărul unic
Cum zicea și Þuțea Petre,
Restul nu e decât ludic,
Amăgiri de foc pe
Printre florile grădinii
Cu mirosul
De havană
Deranjându-și
Toți vecinii
Răsări o buruiană.
Era verde,
Deci cu viață,
Și-și făcea planuri
Mărețe,
Acceptând câte-o povață
De la
Șade nucul
Singuratic
În grădina cu pruni mici
Distilând iodul
Tomnatic
Necesar pentru bunici.
Frunza lui îngălbenită
De-ale vremii vechi
Capricii
Poartă-n ea neodihnită
Ale
Cuvintele mele,
Călare
Pe un cal albastru,
Þipă,
Fără încetare,
La mine.
Au înnebunit
Cuvintele mele.
Îmi taie răsuflarea,
Ducându-mă
La disperare.
Eu nu le bag
În seamă.
Le
Să cuceriți redute
E o nimica toată,
E la-ndemâna voastră
Să faceți vrute-nevrute,
Mai greu
Să accesați
Un,,site” virgin de fată
Ca un galon de merit
Pentr-un căprar pigmeu.
Împerii
Râde
În hohote
Vremea de mine,
Dansând cu gesturi
Ce mă răsfață,
Mă bate cu fulgi
Și-alerg după un câine
Să nu iasă afară
Pe poarta de din față.
Râde vântul
De hainele mele,
,,Ești
Trecând pe lângă mine
Un jeep luxos
Și mare
Ușor în minte-mi vine
Că sunt pe el
Călare.
Și cine poate,
Oare,
Să-mi ia un vis frumos,
Să mă arunce-n zare
Ca pe un ins
,,De jos”?
Realul
Ceru-i limpede, frumos,
Soare îi, dar e și frig,
Un cățel șade covrig,
Albul s-a întins pe jos.
Mârâie cățelul cald,
Dorind să treacă strada,
Curtea e ca un smarald
Încoronând
Povestiri anodine
Sunt la tot pasul,
Presărate cu-angoase
Facile
Turnate-n ureche
Cu glasul
Celui ce poartă
Tristeți infantile.
Să-l aflu pe cel
Ce cunoaște,
Să îl aud pe cel
Ce
,,Urcușul este greu
Și plin de consecințe”,
Gândea în sinea sa
Un ,,zmeu”
Stăpân pe cunoștințe.
Urcând așa,
Ca un stingher,
Spre vârf
Grăbit,
Uitând că sus,
Deși e cer,
Aeru-i rar
Și
Dac-aș fi un Diogene
Cu o lumânare
Aprinsă,
Pe-o potecă
Cu răzor
Aș slăvi mâna
Întinsă
După ajutor.
Întrebat fiind de ce
El slăvește pomul
A răspuns că are-un țel:
Vrea să afle
Unde-i