florin Vasilescu

De ce istovești cerul Cu rugile-ți prea dese? Nu îți ajunge clerul Cel plin de interese? Implori frenetic zeul Să-ți pună-n buzunare? Știi bine cine-i eul Cu o putere mare. Sărmană

Îmi aduc Prea bine-aminte, În picioare stând Firesc, De-ale popii seci Cuvinte Când să mă Căsătoresc. Tu, femeie, Îl iubește Pe acest bărbat, Iar dacă Îți poruncește Execută

Mi-e somn! Afară plouă râu Peste cumplita sete A lanului de grâu Gingaș ca sânul unei fete. Mărunte picături dansează Un joc sprințar cu iz de iele În care viaț-adânc pulsează Precum

Nicăieri nu te simți Bine, Deși vrei să scapi De asta, Nici cu ei Și Nici cu tine, Când ușor guști Și năpasta. Că ești om, N-ai ales tu. Înapoi, La ce ai fost, Să te-ntorci Nu

Poți fi darnic Uneori Dacă dai orice Să scapi De frumoase Insomnii Cu potențe De satrapi. Și-asta nu ar fi Nimic Dacă n-ar fi și-alte Tare Precum portul De ,,pisic”

Orice durere cu timpul slăbește, Silind răzbunarea cu fața-i plecată Să părăsească ce îndrăgește, Sugerând că totul se gată. În treacăt, exist pe pământ În forma știută, stăpân sau supus, Și

Nepăsător e aruncată O piatră Pe oglinda apei Liniștite Și-o vezi cum saltă Ca o fată Peste pârleazuri Nepăzite. Și dacă piatra Se oprește Din salturile-i Șugubețe Se-afundă În

Zace în sine domnia sa gândul, Ascultând, relaxat, șoapte discrete Ce-i spun că-i veni și lui rândul Să poarte povara nemuririi concrete. Nu-i pasă de hrană, de-avere, de bani, El umblă mai

Îți spui cumva Că ești deștept Și ai un fler potent? Poți să te-nșeli Ca orice înțelept Care nu are Acest patent. Iubești fără să ceri Să fii iubit? Nu-ți trebuie dovezi? Ar fi

Cât este de frumos Să fii îndrăgostit De tot ce-ți iese-n cale. De-o floare, De un pom, De-o fată sau femeie, Frumoase în zidit Și darnice din fire Cu omul care-i om. Și cum să nu te

Nu știu de ce îți pare Þie Că ai o muncă Interesantă Și nu ai da-o Pe o mie De alte Variante. Dar Până să te dumirești Că dânsa e Fata morgana, Þi-ai irosit O parte din ce

Doamne, Câţi nebuni ai lăsat, Mari specialişti în nevoi, Semidocţi sau proşti Apăsat, Ce râd de tine Şi de noi, Obraznici Şi cu pretenţii, Meşteri în fentǎ meschină, Cautǎ

Un lucru dacă spui Și tu Provoci în juru-ți Foc de paie, Chiar dacă-n minte Nu-ți trecu Să faci din asta Hărmălaie. Să te ridici deasupra Existenței Printr-o bătaie De aripă E-o

Mă urăsc cum se cuvine, Tot disprețul mi-l aloc Și golit așa de mine, Dumnezeu să intre-n loc. El e adevărul unic Cum zicea și Þuțea Petre, Restul nu e decât ludic, Amăgiri de foc pe

Printre florile grădinii Cu mirosul De havană Deranjându-și Toți vecinii Răsări o buruiană. Era verde, Deci cu viață, Și-și făcea planuri Mărețe, Acceptând câte-o povață De la

Șade nucul Singuratic În grădina cu pruni mici Distilând iodul Tomnatic Necesar pentru bunici. Frunza lui îngălbenită De-ale vremii vechi Capricii Poartă-n ea neodihnită Ale

Cuvintele mele, Călare Pe un cal albastru, Þipă, Fără încetare, La mine. Au înnebunit Cuvintele mele. Îmi taie răsuflarea, Ducându-mă La disperare. Eu nu le bag În seamă. Le

Să cuceriți redute E o nimica toată, E la-ndemâna voastră Să faceți vrute-nevrute, Mai greu Să accesați Un,,site” virgin de fată Ca un galon de merit Pentr-un căprar pigmeu. Împerii

Râde În hohote Vremea de mine, Dansând cu gesturi Ce mă răsfață, Mă bate cu fulgi Și-alerg după un câine Să nu iasă afară Pe poarta de din față. Râde vântul De hainele mele, ,,Ești

Trecând pe lângă mine Un jeep luxos Și mare Ușor în minte-mi vine Că sunt pe el Călare. Și cine poate, Oare, Să-mi ia un vis frumos, Să mă arunce-n zare Ca pe un ins ,,De jos”? Realul

Ceru-i limpede, frumos, Soare îi, dar e și frig, Un cățel șade covrig, Albul s-a întins pe jos. Mârâie cățelul cald, Dorind să treacă strada, Curtea e ca un smarald Încoronând

Povestiri anodine Sunt la tot pasul, Presărate cu-angoase Facile Turnate-n ureche Cu glasul Celui ce poartă Tristeți infantile. Să-l aflu pe cel Ce cunoaște, Să îl aud pe cel Ce

,,Urcușul este greu Și plin de consecințe”, Gândea în sinea sa Un ,,zmeu” Stăpân pe cunoștințe. Urcând așa, Ca un stingher, Spre vârf Grăbit, Uitând că sus, Deși e cer, Aeru-i rar Și

Dac-aș fi un Diogene Cu o lumânare Aprinsă, Pe-o potecă Cu răzor Aș slăvi mâna Întinsă După ajutor. Întrebat fiind de ce El slăvește pomul A răspuns că are-un țel: Vrea să afle Unde-i