Florin-Octavian Froimovici

Încep să nu mai înțeleg de ce mă mai complic să înțeleg viciul repetitiv al existenței umane. Copii nu știu și sunt mai fericiți, iar adulții care nu știu sunt nebuni. Cei ce știu sunt

Mi-e dor de mine. Mi-e dor de cel ce nu știa, ce nu vedea, Ce nu citea. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de cel curat, de cel eliberat, De cel ce zboară. Mi-e dor de ce eram. Mi-e dor

De-ai fi fost perfectă ne-am fi regăsit în argintul stelelor și în dinții munților și-n ochiuri de apă. Dar ele nu-s perfecte și ce rost ar fi avut să aștept mai mult de la tine? De-ai fi

Între suflete stinghere, Lacrimi, patimi și durere, O lumină ai zărit Pentr-un suflet ostenit. Ai știut din prima clipă Liniștea cea mult râvnită, Lumea-ntreagă o clipă a stat Odată cu tine

Afară se prelinge un apus. Uită-te în jur, cu un dor nespus… Te uiți din acel turn de sticlă La care oamenii privirea nu și-o ridică. În jur sunt cioburi, O oglindă spartă te-a lăsat

Ieri am fost eu. De ce-aș mai fi și azi, când prin obloane funinginea se scutură de copaci? Norii sparți freamătă când își preling vata între ei și stropii îi ustură când plâng unul pe

Floarea visurilor voastre e o floare vie cu culori curgătoare frumoase și exuberante dar prea des schimbătoare. E o floare dungată de clipe pătată cu tulpina dreaptă și

Eu de la viață vreau un măr. Și vreau în acel măr să simt pe toți cei ce au fost și care vin și vreau să simt în măr gustul amar al celui dintâi care ne-a condamnat pe toți la

Mulțumesc că mi-ai adus mâncarea. Te invit să o pui în frigider, lângă victima prudenței tale, victimă ce suspină între unt și lapte, victimă de sânge și oroare. Apoi, te voi ruga să închizi

Cine sunt eu să-ți spun cine să fii? Cine sunt eu să-ți spun cum să devii? Mă uit în ochii tăi cenușii Și mi-ar plăcea să nu mai fie pustii. Ți-aș da în mână o carte Pentru că eu sunt mai

Trezește-te, din ecouri pierdute, Adună-te, din roluri multe, Aruncă măști și fii tu iar, Căci altfel totul e-n zadar. Nu lua granitul cel din munte Să faci la tine-n curte punte, Căci solul

Ești singur și ce ai? Ești în credință, și-n speranță, și-n voință? Ești în nimicul absolut, vehement contemplat? Cine ești? Ești singur și ce ai? Ești în știință, în practic, fizic și

În zgomote neordonate Și în nemărginiri decolorate, În neantul infinit, pustiu, Cel plin de gănduri dar neviu, Stă nemișcat-o zeitate, În torenturi repetate. Să vezi și să auzi tot; Să fii

Sunt un vestigiu al unei lumi pierdute. Creatia mea are glas, Dar ceea ce spune doare. Ea cântă despre dor și jale, Despre pasiuni pierdute, despre cruzime și gusturi amare. Eu pot, Eu

Mihnea e un copil bun. El face exact ce i se spune, El nu vorbește-n plus. El face de mâncare și alte treburi de-ale casei. Mihnea e un copil bun. El stă cuminte și învață, El stă la el în

Nu uita să te uiți în sus, când va cădea săgeata destinului pe cel ales. Nu uita să ai ochii deschiși, ca dacă pică pe tine să ți se înfigă în ochi. Și de vei avea să vezi lucruri

Un suflet între două lumi, O aberație-a fanteziei, Ce vede-n versul poeziei O cale de scăpare. Nici nu mai știe ce-și dorește, Din universul transparent, Și caută în mod curent O vestă de