Încep să nu mai înțeleg
de ce mă mai complic
să înțeleg
viciul repetitiv al existenței umane.
Copii nu știu
și sunt mai fericiți,
iar adulții care nu știu
sunt nebuni.
Cei ce știu sunt
Azi m-am uitat în ochii unui câine
și plinătatea m-a surprins
pe picior greșit
și m-am dezechilibrat.
Ochii docili vedeau
omul din mine,
așa cum se vedea
pe sine
în ochii mei.
Iar
Mi-e dor de mine.
Mi-e dor de cel ce nu știa, ce nu vedea,
Ce nu citea.
Mi-e dor de mine.
Mi-e dor de cel curat, de cel eliberat,
De cel ce zboară.
Mi-e dor de ce eram.
Mi-e dor
De-ai fi fost perfectă
ne-am fi regăsit în argintul stelelor
și în dinții munților
și-n ochiuri de apă.
Dar ele nu-s perfecte
și ce rost ar fi avut
să aștept mai mult de la
tine?
De-ai fi
Între suflete stinghere,
Lacrimi, patimi și durere,
O lumină ai zărit
Pentr-un suflet ostenit.
Ai știut din prima clipă
Liniștea cea mult râvnită,
Lumea-ntreagă o clipă a stat
Odată cu tine
Afară se prelinge un apus.
Uită-te în jur, cu un dor nespus…
Te uiți din acel turn de sticlă
La care oamenii privirea nu și-o ridică.
În jur sunt cioburi,
O oglindă spartă te-a lăsat
Ieri am fost
eu.
De ce-aș mai fi și azi,
când prin obloane
funinginea se scutură
de copaci?
Norii sparți freamătă
când își preling
vata între ei și
stropii îi ustură când
plâng
unul pe
Floarea visurilor voastre
e o floare vie
cu culori curgătoare
frumoase și exuberante
dar prea des
schimbătoare.
E o floare dungată
de clipe pătată
cu tulpina dreaptă
și
Întrepătruns în gustul de cola
simt jegul din spatele blocurilor
și văd întunericul complexității.
Parfumul de oraș ademenește
vitele la tăiere
iar cerul gri se pierde
în mințile oamenilor
și
Vreau să urc pe balcon
și de pe marginea acestuia să privesc
orașul de dedesubt, ale cărui linii funebre
se întretaie într-un labirint nimicitor și
nebun, ce înghite imaginația
fiecărui
Am simțit o undă de șoc
și m-am cutremurat cu toată ființa mea.
Urletul prelung ce a zguduit pânza realității
a încetat la fel de repede pe cât a fost creat.
Apoi, din același neant, s-a mai
Eu de la viață vreau un măr.
Și vreau în acel măr să simt
pe toți cei ce au fost și care vin
și vreau să simt în măr
gustul amar al celui dintâi
care ne-a condamnat pe toți
la
Mulțumesc că mi-ai adus mâncarea.
Te invit să o pui în frigider,
lângă victima prudenței tale,
victimă ce suspină între unt și lapte,
victimă de sânge și oroare.
Apoi, te voi ruga să închizi
Cine sunt eu să-ți spun cine să fii?
Cine sunt eu să-ți spun cum să devii?
Mă uit în ochii tăi cenușii
Și mi-ar plăcea să nu mai fie pustii.
Ți-aș da în mână o carte
Pentru că eu sunt mai
Trezește-te, din ecouri pierdute,
Adună-te, din roluri multe,
Aruncă măști și fii tu iar,
Căci altfel totul e-n zadar.
Nu lua granitul cel din munte
Să faci la tine-n curte punte,
Căci solul
Ești singur și ce ai?
Ești în credință, și-n speranță, și-n voință?
Ești în nimicul absolut, vehement contemplat?
Cine ești?
Ești singur și ce ai?
Ești în știință, în practic, fizic și
În zgomote neordonate
Și în nemărginiri decolorate,
În neantul infinit, pustiu,
Cel plin de gănduri dar neviu,
Stă nemișcat-o zeitate,
În torenturi repetate.
Să vezi și să auzi tot;
Să fii
Văd o groapă
și în groapă văd o privighetoare,
ce încă mai ține în cioc
câteva din visurile fiecărui
liliac ale cărui simțuri prea profunde
s-au moleșit de-atâta întuneric
în care
Sunt un vestigiu al unei lumi pierdute.
Creatia mea are glas,
Dar ceea ce spune doare.
Ea cântă despre dor și jale,
Despre pasiuni pierdute,
despre cruzime și gusturi amare.
Eu pot, Eu
Mihnea e un copil bun.
El face exact ce i se spune,
El nu vorbește-n plus.
El face de mâncare și alte treburi
de-ale casei.
Mihnea e un copil bun.
El stă cuminte și învață,
El stă la el în
Nu uita
să te uiți în sus,
când va cădea săgeata destinului
pe cel ales.
Nu uita
să ai ochii deschiși,
ca dacă pică pe tine
să ți se înfigă în ochi.
Și de vei avea să vezi lucruri
Vai cât praf e peste tot.
Marile rotocoale de praf
se contorsionează și
se răsucesc în aer
într-un joc complex
ce inundă totul.
Aerul plin de praf
își întinde niște tentacule groase
și apa
Un suflet între două lumi,
O aberație-a fanteziei,
Ce vede-n versul poeziei
O cale de scăpare.
Nici nu mai știe ce-și dorește,
Din universul transparent,
Și caută în mod curent
O vestă de
Tânărul,
cu ochii plini de ură,
ridică cuțitul forțelor sale
și cu toată pasiunea sa,
îl înfipse în încheietura
mâinii drepte.
Apoi,
smulse sângele îndrăgostit din rană
și adunându-și forțele