Poezii

Încep să nu mai înțeleg de ce mă mai complic să înțeleg viciul repetitiv al existenței umane. Copii nu știu și sunt mai fericiți, iar adulții care nu știu sunt nebuni. Cei ce știu sunt

Azi m-am uitat în ochii unui câine și plinătatea m-a surprins pe picior greșit și m-am dezechilibrat. Ochii docili vedeau omul din mine, așa cum se vedea pe sine în ochii mei. Iar

Mi-e dor de mine. Mi-e dor de cel ce nu știa, ce nu vedea, Ce nu citea. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de cel curat, de cel eliberat, De cel ce zboară. Mi-e dor de ce eram. Mi-e dor

De-ai fi fost perfectă ne-am fi regăsit în argintul stelelor și în dinții munților și-n ochiuri de apă. Dar ele nu-s perfecte și ce rost ar fi avut să aștept mai mult de la tine? De-ai fi

Între suflete stinghere, Lacrimi, patimi și durere, O lumină ai zărit Pentr-un suflet ostenit. Ai știut din prima clipă Liniștea cea mult râvnită, Lumea-ntreagă o clipă a stat Odată cu tine

Afară se prelinge un apus. Uită-te în jur, cu un dor nespus… Te uiți din acel turn de sticlă La care oamenii privirea nu și-o ridică. În jur sunt cioburi, O oglindă spartă te-a lăsat

Ieri am fost eu. De ce-aș mai fi și azi, când prin obloane funinginea se scutură de copaci? Norii sparți freamătă când își preling vata între ei și stropii îi ustură când plâng unul pe

Floarea visurilor voastre e o floare vie cu culori curgătoare frumoase și exuberante dar prea des schimbătoare. E o floare dungată de clipe pătată cu tulpina dreaptă și

Întrepătruns în gustul de cola simt jegul din spatele blocurilor și văd întunericul complexității. Parfumul de oraș ademenește vitele la tăiere iar cerul gri se pierde în mințile oamenilor și

Vreau să urc pe balcon și de pe marginea acestuia să privesc orașul de dedesubt, ale cărui linii funebre se întretaie într-un labirint nimicitor și nebun, ce înghite imaginația fiecărui

Am simțit o undă de șoc și m-am cutremurat cu toată ființa mea. Urletul prelung ce a zguduit pânza realității a încetat la fel de repede pe cât a fost creat. Apoi, din același neant, s-a mai

Eu de la viață vreau un măr. Și vreau în acel măr să simt pe toți cei ce au fost și care vin și vreau să simt în măr gustul amar al celui dintâi care ne-a condamnat pe toți la

Mulțumesc că mi-ai adus mâncarea. Te invit să o pui în frigider, lângă victima prudenței tale, victimă ce suspină între unt și lapte, victimă de sânge și oroare. Apoi, te voi ruga să închizi

Cine sunt eu să-ți spun cine să fii? Cine sunt eu să-ți spun cum să devii? Mă uit în ochii tăi cenușii Și mi-ar plăcea să nu mai fie pustii. Ți-aș da în mână o carte Pentru că eu sunt mai

Trezește-te, din ecouri pierdute, Adună-te, din roluri multe, Aruncă măști și fii tu iar, Căci altfel totul e-n zadar. Nu lua granitul cel din munte Să faci la tine-n curte punte, Căci solul

Ești singur și ce ai? Ești în credință, și-n speranță, și-n voință? Ești în nimicul absolut, vehement contemplat? Cine ești? Ești singur și ce ai? Ești în știință, în practic, fizic și

În zgomote neordonate Și în nemărginiri decolorate, În neantul infinit, pustiu, Cel plin de gănduri dar neviu, Stă nemișcat-o zeitate, În torenturi repetate. Să vezi și să auzi tot; Să fii

Văd o groapă și în groapă văd o privighetoare, ce încă mai ține în cioc câteva din visurile fiecărui liliac ale cărui simțuri prea profunde s-au moleșit de-atâta întuneric în care

Sunt un vestigiu al unei lumi pierdute. Creatia mea are glas, Dar ceea ce spune doare. Ea cântă despre dor și jale, Despre pasiuni pierdute, despre cruzime și gusturi amare. Eu pot, Eu

Mihnea e un copil bun. El face exact ce i se spune, El nu vorbește-n plus. El face de mâncare și alte treburi de-ale casei. Mihnea e un copil bun. El stă cuminte și învață, El stă la el în

Nu uita să te uiți în sus, când va cădea săgeata destinului pe cel ales. Nu uita să ai ochii deschiși, ca dacă pică pe tine să ți se înfigă în ochi. Și de vei avea să vezi lucruri

Vai cât praf e peste tot. Marile rotocoale de praf se contorsionează și se răsucesc în aer într-un joc complex ce inundă totul. Aerul plin de praf își întinde niște tentacule groase și apa

Un suflet între două lumi, O aberație-a fanteziei, Ce vede-n versul poeziei O cale de scăpare. Nici nu mai știe ce-și dorește, Din universul transparent, Și caută în mod curent O vestă de

Tânărul, cu ochii plini de ură, ridică cuțitul forțelor sale și cu toată pasiunea sa, îl înfipse în încheietura mâinii drepte. Apoi, smulse sângele îndrăgostit din rană și adunându-și forțele

Spuma dintelui din val tot soarbe și acum, încet, din cel ce-a fost cândva letargic, un ochi mai demn și sfidător. Nu văd și nici nu simt, pasiuni pierdute sau deșarte, sau clipe albe-n

Peliculele subțiri ale vieții se întretaie într-un război ce țese suflete deșarte, ce nu-și mai au scăpare. Și totuși din războaie multe un suflet tot mai scapă, dar se împrăștie în

Soldatul își văzu viața trecând prin fața ochilor. Văzu cum moare, apoi cum îmbătrânește, cum trăiește, cum se maturizeaza și apoi cum se naște. După, văzu glonțul erorii sale din

Zidurile astea stau să se prăvale Peste suferința din cumplita vale. Cetate a lumii, esență păgână, Ce în linii negre gânduri își îngână. Șoapte tremurate, dorințe fugitive, Azi un pic de

De ce ridici cuțitul la gâtul fratelui tău? De ce ai ciudă, aroganță și hoție? Unde s-a dus a ta mândrie? Ai uitat de lutul din care plămădit ai fost? Și de suflarea ce ți s-a dat fără

Azi am deschis o carte despre război. Ororile generației mele, ororile generației tale, orori ce au trecut, orori ce n-au trecut, orori ce nu le spală nici un copil, nici doi. Orori fără

Cenușa înțelepțior mai are un grăunte de-adevăr în ceea ce grăia cândva tăceri și clipe pentru lume. Ea mai vorbește-ncetișor cuvinte nerostite ce-ar fi schimbat și raiul de pe cer în

Natura se uită lung la copilul zămislit ce rupe cu atâta îndârjire degetele mamei sale. Și codrii lui Eminescu țin în brațe codrii lui Bacovia ce țin la piept copilul. Și țipătul