Delusion

mă uit pe geam vreau să cuprind între ochi și lume sentimentul de o stranietate vecină cu morbiditatea că tot ce vedem suntem doar noi multiplicați în mii de alte lucruri în fiecare din ele o fărâmă din ficatul splina și creierele noastre lucrând la desăvârșirea umanului în toate formele te întrebi: dacă am trăi pentru totdeauna unde ne-am mai depozita toate temerile, speranțele, plictiseala am fi doar niște roboți fabricanți de coșmare și iluzii niciodată recognoscibile în următoarea fază a vieții să dormim goi pe acordurile unei melodii mai triste ca o urbe bacoviană în capul tău totul ia forma viselor mele iar tu nu ești decât o prelungire a trupului meu, ce-i drept mai îmbietoare mai rotundă spui că nu există nimic totul se rezumă la o convorbire cu un străin în miez de noapte iar mâinile, corpul și sufletele voastre sunt unul și același edificiu în care se clădește un început de iubire ca un dig în fața urgiei naturii dar până la urmă și digurile cad rămâne doar o stranie distanță de sine un exercițiu de simpatie/empatie patologică frânele destinului trase și roțile blocate drumul din ce în ce mai îngust o pace interioară mai albă ca doliul chinezesc și ... dacă n-am muri niciodată ce s-ar întâmpla cu inimile noastre bolnave?