Resignatio

ne întoarcem întotdeauna printr-o naștere același câmp cenușiu din spatele frunții milioane de stele deasupra cu gesturi molcome de copil schițăm nevinovate revoluții sortitie mereu eșecului și defăimării o privire mai senină ar declanșa un vifor de suspiciune și numai gândul amar că dincolo de condescendența cu care ne privim în fiecare dimineață se află o reticență bine calculată ne adoarme simțurile și totul într-o clipă pe care abia dacă apucăm s-o trăim înainte ca lumina pală să se stingă când am atins cu mâinile înghețate și privirea împăienjenită marginile aceleiași bărci venită să ne transporte înspre o altă naștere la fel de inutilă