Vanitas

Lichidul din fiolă tremurând în așteptarea seringii care-l va extrage și apoi inocula într-un corp străin, cu al cărui sânge va fi nevoit să se amestece, să se împreuneze pentru vindecarea trupului de sinele bolnav. Așa te simți, uneori, vânând un sens oarecare în spatele unui apus inexplicabil de frumos, pe care cuvintele nu-l pot cuprinde, dar care te absoarbe până la des-ființare, contopire, imaculare. Și ce rost are să cauți ceva acolo unde o singură privire este suficientă pentru a extrage tot ceea ce nu gândim măcar că ne-ar interesa? Nevoia de a imagina ceva, un fluid care ne străbate corpurile, în majoritatea timpului, inerte. Un cataclism ar avea un efect mult mai puțin sesizabil la nivel senzorial-fizic decât orice răsărit trăit la malul mării, după o noapte de frig. * Nu-mi place numele meu. Dacă mi-aș desprinde carnea de pe oase, mi-aș mai regăsi sufletul amar între coaste și inimă? Cu ce drept îmi luați voi locul în fiecare din gândurile cu care-mi încep dimineața? Carnea din spatele ochilor nu mai crește în intensitatea existenței ei cu viteză normală. Eu trec printre vene, artere, neuroni, sinapse, prin toate organele și stările sângelui cu viteze supraluminice. De aceea nu-mi ajung niciodată nici vorbe, nici gânduri, nici ființare. Oare în milioanele de morți din spatele meu se va fi găsind o poartă spre minele de care mă despart zilnic numai trezindu-mă? Fiecare moarte își culege viețile ca un zidar cimentul pe mistrie. Zgârie cu șpaclul în sufletul cărnii pentru a-l scoate și zidi mai bine în altă parte. Eu nu sunt cel ce vă vorbește în fiecare zi de la înălțimea unui amvon. Sunt departe de carne, mi se cuvine tot ceea ce voi îmi interziceți, tot ceea ce am făcut și voi face pentru voi fac numai pentru eliberarea mea din chingile timpului în care mă rostogolesc ca un bulgăre de foc, pustiind creierele voastre.