florin caragiu

un poem al delirului, al contrastelor, al fugii în gol de repere, al impulsului de descătușare oarbă a simțirilor izbite de digul morții. Interesant exprimată ideea fugii în gol de spațiu, s-ar potrivi poate cu acel tablou numit Strigătul al lui Munch. Descătușarea nu este mai puțin o tindere, fie și instinctivă, spre re-construcție și schimbare, căci \"încercuiesc tăceri și fac rocada\". În condițiile unei vulnerabilități amplificate de tonul contestatar, însă, se preferă eliberarea de tip \"descărcare\" : \"decât să rabd ocări mai bine strig\". Stările eului liric sunt descrise cu acuitate și curgerea sonetului are vervă.

Un poem al fragilității, vulnerabilității celui ce mușcă din carnea timpului. Tensiunea poetică e dată de contrastul, tectonica mișcării între viața ca existență spre moarte și viața ca rememorare a originilor. Numele ca apare ca un altar de întrupare a prezenței sau de în-ființare a departelui la poartă, semn al comunicării dincolo de spațiu și timp, prin iubirea ce vine \"dinspre izvoare neîncepute\".

Eul liric trăiește dezacordarea inimii, prăbușirea și afundarea moderate sonic într-o zonă a descompunerii și fierberii.
Aici se evidențiază motivul izolării, al părăsirii: \"în partea mea moartă nu mai intră nimeni\".
Este ca un infarct existențial ce obturează curgerea sensurilor.
Doar Dumnezeu Cel ce este dincolo de ruptura între \"interior\" și \"exterior\" rămâne martorul acestei zbateri și Cel ce poate reface punțile și vindeca rupturile.
Poziția inversată, răsturnată a condiției umane este punctul de plecare al unei metanoia, refaceri a perspectivei iconice, în care armonia lumii se redescoperă prin gestul de închinare-deschidere și dăruire (nelipsit de o notă de ludic/luciditate privind fragilitatea propriei condiții „nemântuite” și totuși comunicante cu Dumnezeu în taina „reciprocității”)

doamne sunt în rahat până la glezne
cu capul în jos
dacă mă scoți promit să mă închin un pic
și să privesc lucrurile de parcă n-ar fi fost ale mele
pe toate ți le dau ție

sfârșitul vine ca o discretă acoperire, și prin aceasta o relaxare, ferire a momentului culminant, cathartic, de inflația gândirii prestigioase, prin distanțare scenică și autoironie.

Conștiința e fracturată de „uitarea ființei”, lipsa oglinzilor arată un deficit al cunoașterii de sine, al reflexiei directe de suflet, prin icoana chipului și lumina harului divin. Liniștea poate fi regăsită în culoarele trecerii-transcenderii limitelor, când se scapă din bombardamentul fărâmițant al gândurilor și cunoașterea apare ca vedere-îmbrățișare. O iubire apusă este o iubire retrasă din prim-planul conștiinței. E o iubire eșuată, ce și-a ratat ținta: înveșnicirea, transfigurarea în lumina divină. “Întoarcerea la unu” înseamnă aici izolare, etanșeizare a conținuturilor, blocaj al comunicării. “Închiderea porții” este sistarea comunicării, oprirea schimbului de semnificații, a dialogului părților. Între “emisfera de nord” și “emisfera de sud” “peretele cel din mijloc al vrajbei” introduce contrarierea părților complementare. “Nimic nu mai are sens” când odată cu această fracturare a unității vii, de părți comunicante, se sting sensurile ce iradiază din ea. “Nimeni nu mai privește în urmă”, căci golul de sens întrerupe comunicarea și actul de rememorare a originilor ca respirație a istoriei și respectiv actualizare a capacității de chip. Plimbarea pe chei apare ca survolare a limitelor în căutarea unei căi de acces participativ la ființă. Discordanța și înstrăinarea sunt urmări ale afectării actelor regeneratoare precum ploaia-metanoia sau refacerea orientării ființiale și somnul-chip al pogorârii minții în cămara inimii. Apoi se descrie refugiul din fluxul destructurant în oniric și pătrunderea cursului conștiinței în profunzimile ființei, loc al regăsirii chipului pierdut. “Eu număr încet pietrele de lună” indică faptul că încercarea de rememorare se transferă într-un plan de adâncime. “Oamenii devin spoturi vagi”: pierderea contururilor arată starea de imersie a conștiinței. “Pe zidul catedralei”, în inima conturului identitar se deslușește totuși înscrisul iconic, Cuvântul întrupat: Alfa și omega a cărui rememorare participativ-liturgică este cheia în-vierii, a ieșirii la lumină. Mi se pare salutară împărțirea ce exprimă dinamismul scenic al poeziei. Cât despre titlu, poate sugera curajul de a exprima artistic o \"vedere asupra lumii\". Și cred că nu e întâmplător că poemul a fost scris de ziua Sf. Ap. Andrei.

poemul descrie o stare-cursă în care eul liric se trezește captiv. În fapt, este un spațiu al glisării în faliile absurdului, glisare ce stârnește reacția, strigătul, frica, fuga. Martor al unui sens al căutării ieșirii este vântul ce adie, simbol al simțirii acoperite a duhului. Este cheia ieșirii la lumină, a smulgerii din entropie. Părul poate simboliza gândurile încâlcite, rezistente la acțiunea rațiunii ordonatoare, care nu le poate rezolva decât smulgându-le, anulându-le până la o „chelire” a minții, sau o stare de absență-cădere în golul devorator, nevrotic. O stare de malasimilare a sensurilor existenței, lipsită de priza existențială a iubirii și mușcată de foamea de a fi. Moartea pătrunde prin simțuri ca un invadator și de aici nevoia de a acoperi privirea. Gestul de acoperire a privirii și apoi de fugă nu reușesc să evadeze din registrul artificialului, al plastifierii realității în suprafețele de gând. Zbuciumul de a se elibera de artificialitatea și fărâmițare tinde spre o jupuire a pielii-superficialității devenită mască obturantă. Pentru a împlini gestul eliberator, e nevoie de un acord al voințelor îngemănate, căci persoana (în calitate de chip, icoană) se descoperă pe sine ca „fapt de a fi pentru altul”. Iubirea însăși este întrezărită aici a aduce spulberarea iluziei destructurante. Ea cheamă-întâmpină pe celălalt, și odată cu pierderea sacrificială indică refacerea unității formă-conținut plecând de la regăsirea întregimii unitare a ființei în act, a ființei-comuniune.

uln: mulțumesc de semn
ela: mulțumesc de trecerea delicată și tolbă.
O să mă uit atent să mă pun la punct cu regulile.
dana: e bine că îmi arăți forfecuța, mai vin cu picioarele pe pământ :)

Multumesc mult, Dan, Mihaela, Paul. Scuze de întârziere în anunțarea locului.
Prezentarea va avea loc la spațiul de lansări 1, la orele 17 30. Cum eu nu am închiriat de data aceasta stand la târg, va fi \"în contul\" Editurii Sophia-Supergraph.

\"Drepturile minorităților nu includ desființarea exprimării publice a ethosului comunitar al majorității\".
Maturizarea democratică presupune nu ateizarea sau laicizarea societății, ci participarea conștientă și responsabilă a poporului și a celor desemnați de el să-i reprezinte la dinamismul vieții sociale, culturale și politice.

Inițiativa pentru scoaterea simbolurilor religioase din scoli îmi pare o regretabilă reacție și manifestare de intoleranță, lipsită de responsabilitate civică, împotriva identității cultural-religioase asumate de către cei mai mulți dintre români.
Oare s-ar putea cere scoaterea steagului sau însemnelor naționale din instituțiile publice pe motiv că lezează minoritățile?
Oare am putea cere retragerea oricăror insemne romanesti, sau a studiului culturii române pe motiv că lezeaza minoritățile?
Este o falsă problemă ce exprimă o neputință de a percepe echilibrul dintre aspectul social-comunitar și cel individual, prin insinuarea unui antagonism sau lupte de clasă.
Atata vreme cat simbolurile religioase nu au nimic ofensiv, in sensul incitarii la discriminare, ci reprezinta ethosul unei comunitati sau al unui neam luat în majoritatea sa și în continuitatea sa istorică, valorile cu care participă la dialogul intercultural ajută chiar la echilibrul respectivei comunități, la respectarea dreptului minorităților.
Un autentic dialog al valorilor nu se poate stabili în afara afirmării publice, deschise spre comunicare, a ethosului comunitar. Aceasta nu înseamnă defel lezarea libertății de alegere individuală, ci constituie o pecete sau o amprentă legitimă a cadrului mai larg comunitar în care se desfășoară acest dialog, cadru permeabil libertății individuale de expresie.
Teologia, religia, arta religioasă nu pot fi expulzate pur și simplu de dragul unor ambiții individuale din cultura și identitatea neamului românesc, ci o reprezintă în cel mai adânc sens.
Pierderea de către un neam a conștiinței propriei identități rememorate prin simbolurile religioase este cea care de regulă duce la crize identitare, conflicte și tulburari fără sfârșit.
Fara icoană, fără de simboluri religioase, vom avea ca reper \"vizibil\", pe undeva, nimicul, vidul, i. e. zidul gol, semn al sfasietoarei lipse de comunicare. Icoana și crucea sunt în viziunea creștină chipuri universale ale umanului transfigurat și nu au nici o conotație restrictiv-discriminatorie. Cei care au alte opțiuni pot alege să le manifeste fără a se simți atacați în fondul lor, respectând totodată opțiunea comunității și raportându-se nu tabuizant, intolerant, ci dialogal la ea.
Dreptul majoritatii nu poate fi calcat in picioare, mai ales ca este vorba despre o afirmare a identitatii si valorilor unui neam, prin care ne deschidem spre comunicarea cu toate celelalte valori, si nu despre o ingradire.
Drepturile minorităților nu includ desfiintarea si exprimarea publica ethosului comunitar al majoritatii. Simbolurile crestine precum crucea si icoana, nu incita in nici un fel la discriminarea minoritatilor, ci invita in cel mai inalt sens la iubire, dialog, respect fata de omul creat dupa chipul lui Dumnezeu, fata de darul inalienabil al alegerii libere dat oricarui om. Retragerea simbolurilor religioase este, dimpotriva, o discriminare a majorității si o lezare a dreptului de afirmare a identității acestui neam. Sper într-o atitudine responsabilă din partea autorităților care ne reprezintă.

P.S. Bineînțeles că fiecare își poate aminti despre diverse cazuri particulare în favoarea sau împotriva acestei măsuri, dar accidentele sau picanteriile nu sunt relevante aici, e vorba despre o dinamică a unui echilibru comunitar, în care este normal, în afara cazului de dictatură, ca ethosul comunitar, al majorității, să fie afirmat public ca bază de plecare în dialogul intercultural.

Mulțumesc mult, Uln și Mircea. Deși nu am mai putut scrie pe site o perioadă, cuvintele voastre sunt mereu pentru mine un dar al inimii.

Un poem al gestului de iubire ca definire a starii de a fi om. Chipul, respirația, mâinile, mângâierea și întrebarea, lumina și durerea și înălțarea, plânsul și setea, , se conjugă între suflet și trup, între acestea și Dumnezeu într-o fugă-pelerinaj în care Persoana, Celălalt e singurul loc de odihnă. Sprijinul e suspendat și reaflat în pătimirile ce degajă idolii si mastile, si reveleaza icoana. Viața ca interval în care cel mai de seamă reper e prezența și întrepătrunderea în iubire, somnul evocă aici condiția extatică a Trecerii, Paștelui Iubirii.

Mulțumesc, Cristina. Chestia cu \"botul\" îmi pare că dă puțin nerv în plus bărcii, care mediază între nemișcarea pescărușului și mișcarea vâslei.

as avea nevoie de un \"consult\" in legatura cu un volum colectiv de poezie crestina la care lucrez, daca se poate si nu deranjez prea tare... mailul meu e inscris in pagina. Numai bune si spor in toate.

Multumesc, Dana, imi pare bine ca nu ai tocit forfecuta pe mine Ochelarii erau de soare, nu? :)

Multumesc, Maria, pentru incurajari. Sunt cateva tuse din perioada petrecuta la Dortmund, si ma bucur ca ai gasit ceva care sa iti retina atentia.

Sper să dau un as data viitoare că dacă o pun la fileu, e clar că nu mai văd mingea :) Mulțumesc că ai înțeles gluma mea care e un fel de \"Bine ai revenit Elian!\".

Mulțumesc, Dana, mai bine mai târziu decât niciodată :) Deci să înțeleg că numai sfârșitul ți-a plăcut? (Cu această întrebare cred că mi-am făcut-o cu mâna mea, mi-am pus-o de o deconstrucție sau altfel spus de o critică des-ființătoare :)) ). Mă bucur să îți revăd pe aici virtualitățile :)

Mulțumesc, Maria, ai ghicit, și mă bucur că îți place și varianta a doua, care mi se pare mai imagistică, mai potrivită poate cu titlul și în context.

Stai liniștită, nu am de ce să te iert, dimpotrivă, îți mulțumesc de înțelegere și semn.

Răspund cam târziu fiindcă am fost extrem de ocupat și nu am avut timp. Îmi pare rău că s-a întâmplat să iasă niște scânteioare pe-aici primprejur, eu o văd ca pe o \"luptă dreaptă\", fără pic de ranchiună. Cum am mai spus, e firesc să se mai încingă spiritele, ne mai șlefuim și noi, important e să rămânem în dialog. Oricum mulțumesc tuturor pentru trecere și îmi cer iertare la toată lumea.