Îmi pare că te cunosc, femeie

clipea somnoros dimineților apoi își afunda în albia fântânii degetele și norocul trecător. se simțea liberă și îi tremurau genunchii, dezgoliți de mure după fiecare ploaie acoperită cu ierburi fără mângâiere. picioarele o purtau singure în jocuri îndepărtate, acolo unde oasele devin ușoare și pleoapele coboară mai puternic decât oricare dorință. Dumnezeu plecase departe, lăsându-i o strălucire lăuntrică și-o pătură de lână pe genunchi. îi era teamă că ar fi putut fi strigată și s-ar stinge lumina, în drumul ei tainele se întâlneau cu maluri înguste. de fiecare dată fiorul o smulgea din cerc, căutându-i cuvintele. mistuindu-le într-o flăcăruie ademenitoare bărbatul înalt, cu vechile sale culori. visul acesta nu se termină aici, el pășește pe sub plopi preschimbându-se. născându-se într-o căutătură lungă și albă, după voia lui. îi las un semn de recunoștință, cu un vârf de creion, să fie iubită.