Cutia cu șoareci

înveți să cunoști orașul după așchiile de lemn fluierând ceva în trecere umblând după soare cât să-i așezi la uscat pieile femeile se pricep să amestece cărțile cu ușurință într-o deschizătură luminată acolo unde stă ascunsă puterea nopții ce e cu dumneata aici mă întreabă îngerul așezând cheia în dosul ferestrei apoi îmi cere un ban și mă conduce până la colț unde începe duminica de oțel și sticlă trec pe lângă mine de parcă n-aș exista străzi cu adresele nimănui și nu știu de ce aud mereu închizându-se broaștele viselor ostenit îmi lipesc în cerul gurii o rugăciune cu gândul la o casă știută restul va face vântul adică înălțarea în cămașă de in și cântatul în legea mea pentru că am crescut la țară odată cu urcușul moartea locuiește la mansardă mă întreabă tu cine ești care mai trăiește dintre ai tăi dacă nu mă știe tot nu-mi ajută la nimic îi arăt scrisoarea de recomandare poate prea largă însă după ultima zăpadă am dormit mult acoperit cu fiecare colț de stradă și cu fiecare prag