Doi străini la o petrecere

culorile aruncau pietre în mare, mă luau de după gât dintr-un rând de oameni. seara ne certam pentru bani, pentru că m-am schimbat. pentru că n-aveam nimic să le arăt. imaginam lumina ca pe un soi de aventură tânără. până atunci nu mă simțisem rău. lasă, îmi spuneam. uneori, când trebuie să lupți pentru tine, cerul e absolut gol. deghizat în om. uneori simțeam nevoia să privesc o figură inteligentă, în mijlocul nopții. doar o statuie, zăcând într-o parte, mai striga după ajutor. în șoaptă. ca și cum ar fi mers pe sârmă. nu mai era suficient să scrii bine. în afara unei mici existențe, personale. aș fi vrut să trișez, să pot da vina pe viață, înfășurat peste tot cu o bucată de pânză. picăturile nu mai erau lipsite de importanță. mai duceam cu mine o linie, convins că se va opri acolo unde îi voi spune eu. inutil să te gândești la preț. eu și destinul, un cal negru în galop spre casă printr-o muzică în care nu există noapte.