Mediu
mi-am pus pantofi roșii restul nu conteaza îmi știu tălpile ferite de umbră
cobor zilnic două trepte inexistente și uit să le urc
sunt tot mai departe de un cer mut
doar gândurile lui se izbesc de buzele mele ceruite să le sufoce într-un zâmbet
cine are nevoie să zâmbească?
simt diferența dintre cald și rece vesel și trist rău și bine dar nu percep stările de sine
tu ești singura certitudine singurul simptom că nu am suflet cariat
sunt împăcată să pot plânge când adormi în mintea mea și îți pierzi palmele peste ochii mei
tăcerea este o muzică perfectă pentru dimineți triste când îți simt gândul pe obrazul stâng
aud fiecare pas neșoptit în povestea cu noi
căci avem o poveste pe fotoliul din sufragerie
singura diferență pe care nu o simt este cea dintre noi
pot rămâne încălțată?
022448
0
problema este ca uneori devii prea descriptiva si fara sa vrei, teribilista uneori. de exemplu:
\"sunt împăcată să pot plânge când adormi în mintea mea și îți pierzi palmele peste ochii mei
tăcerea este o muzică perfectă pentru dimineți triste\"
asta este o chestie teribil de comuna. sau astea sunt niste chestii teribil de comune.
\"îți simt gândul pe obrazul stâng\". asta e reusita, bagata intr-un context mai bun ar fi iesit ceva chiar super frumos.
problema e ca si inainte de versul asta si dupa cazi intr-un feminism desavarsit. continuarea e:
\"aud fiecare pas neșoptit în povestea cu noi
căci avem o poveste pe fotoliul din sufragerie\"
devii suddenly prea sensibiloasa uneori.
uneori femeile cand scriu au nevoie sa imprumute o pereche de bijuterii barbatesti, ca sa se poata dezice un pic de chestiile specifice feministe in poezie.
eu iti doresc succes mai departe si te sfatuiesc sa fii un pic mai exigenta cu tine, nu tot ceea ce-i sincer si sensibil este si bun.
te salut