Florentina-Loredana Dalian

Să mai aștepți și-a patra zi, să vezi ce se-ntâmplă. Dacă a șters-o englezește, înseamnă că a fost, într-adevăr, o minune.
Mi-a plăcut felul în care ai așezat minunea în cuvinte și întrebarea firească a celui ce, așteptând-o o viață, trezindu-se deodată cu ea, se-ntreabă la ce-i folosește.

Mă bucură faptul că nu m-ai uitat. Dacă personajele mele par vii e poate și pentru că pun suflet în \"nașterea\" fiecăruia dintre ele. Iar sufletul înseamnă viață.
Mulțumesc!

Mulțumesc, Corneliu. Voi încerca să fiu pe fază la momentul \"în curand\".

Ironie, text plin de nerv, atmosferă prielnică ideilor de Nobel :) - doar câteva din cele ce m-au impresionat plăcut. Altfel, același scris profesionist cu care ne-ai obișnuit.
La final, m-am trezit și eu râzând aproape de cei doi...

Ai atins un punct sensibil. Filmul acesta mi-e cel mai drag din câte am văzut, iar scenele pe care le-ai descris aici pe scurt le văd și acum aproape în detaliu. Nu cred să fi văzut (eu) vreun film în care totul, până la cele mai mici amănunte, să-mi fi părut atât de aproape de perfecțiune. Dar nu despre perfecțiune discutăm aici, ci despre ceea ce se află dincolo...adânc ascuns în noi.
Întrebarea ta îmi pare interesantă. La început n-am înțeles de ce plânge (hohotind, dacă-mi amintesc bine), apoi am încercat să-mi explic. Cum altfel aș fi găsit răspunsul, decât punându-mă în locul ei?
Așadar, dacă eu eram ea, probabil că plânsul acela ar fi venit dintr-un regret, acela de a nu-l fi cunoscut pe \"boss\" în locul și la momentul potrivit. Hohotul ar fi fost măsura ciudei născută din inutilitatea unor lucruri apărute mult prea târziu în viața noastră...Aș putea continua, dar mă opresc aici. Aștept următoarele texte.
PS. Da, pe Zorba l-am văzut și eu (și încă îl mai văd) ca pe un model de bărbat adevărat. Este personajul meu preferat din tot ce am citit, iar într-o vreme o luasem atât de tare razna încât imi propusesem să \"construiesc\" un Zorba român. Am și început, dar am continuat doar până în momentul în care am înțeles că Zorba este universal și e unic.
Mulțumesc pentru prilejul de a-mi fi amintit această capodoperă a lui Nikos Kazantzakis!

Deși eu sunt o admiratoare prin definiție a scrierilor tale :), trebuie să recunosc: de data asta m-ai dat gata! Ar cam trebui să argumentez cumva, nu? În primul rând, împletirea planurilor e atât de atent meșteșugită și bine dozată, că textul poate fi citit și interpretat pe mai multe niveluri (iar asta îmi pare un mare merit); în al doilea - realitatea răzbește cu atâta forță, încât cititorul are impresia că o trăiește (cu atât mai mult cu cât poate a trăit-o, sub o formă sau alta); cât despre personaje - jos pălăria! Numele generice foarte bine alese ( Ordinul Eficienților, Cel Care trebuie, etc.). M-a supărat doar faptul că n-ai acordat mai multă atenție domnișoarei Fisku (se poate, Noru? Te știam băiat fin!). Cu alte cuvinte...aș fi vrut să mai vadă câteva poze (mi-ar fi plăcut să insiști un pic asupra hidoșeniei pe care era obligată s-o vadă, ca și când s-ar fi privit într-o oglindă magică). Aa! și încă ceva: nu ne-ai spus, era și blondă? Nu de alta, dar e posibil să fi cunoscut-o...:)

Nu pot decât să-mi exprim regretul pentru faptul că astfel de personaje rămân în istorie. Înafară de-a fi fost bolnavă mintal, ce merit a mai avut? Frumusețea? Nu e un merit și, oricum, e relativă. Desigur tu n-ai nici o vină, ai scris un articol pe care, dacă nu l-aș fi citit, nu l-aș fi comentat. Iar dacă l-am citit, înseamnă că m-a interesat. OK. Voi mai citi și celelalte texte ale tale, întrucât pari a te pricepe la scris. Sper că n-am să dau de vampiri peste tot! :)))

...dar prea scurt, ca să fie lămuritor. Ne-ai introdus în atmosfera de familie a cuplului \"dezgustător de fericit\". Hm...asta chiar mi-a plăcut. Privită din afară, mai ales de către oameni nefericiți, fericirea e, într-adevăr, dezgustătoare.
Bineînțeles că m-ai făcut curioasă asupra continuării. Chit că într-o familie în care soții trăiesc de atât timp împreună încât ajung să semene fizic, nu se mai poate întâmpla mare lucru care să trezească interesul. Dar tocmai în asta stă priceperea scriitorului - să inventeze situații.
Succes!

Tot zadarnic și patetic am încercat și eu să-mi reprim lacrima aceea...la cititrea textului. Nu știu dacă s-ar fi putut exprima mai frumos și cu mai multă duioșie regretul pe care îl mai purtăm acei dintre noi ce încă se află la colindat. \"Între cer și pământ\".
Superb textul!

Iată cum stau lucrurile, Răzvane (năzdrăvane):
1. Dacă ai fi scornit totul, te-ai fi rușinat să ne păcălești ca pe copii :)
2. Dacă s-ar impune de urgență să consulți un medic...sigur n-ai conștientiza asta ;
3. Singura variantă posibilă este cea cu numărul trei: există Moș Crăciun!
Mie așa îmi place să cred (\"Crezi, dacă-ți face bine!\" - așa mi-aș răspunde eu mie la această afirmație, dacă n-aș fi eu....mă-nțelegi. PS. Trimite-mi și mie adresa acelui doctor!) :)))

M-au încântat argumentele tale pentru fiecare dintre personalități. În ce-l privește pe Constantin Brâncoveanu, dintotdeauna m-am cutremurat gândindu-mă la acest ultim episod din viața lui. Vezi tu, Nicolae, dacă n-ar fi acceptat sacrificiul (suprem, și din punctul meu de vedere), astăzi tot n-ar mai fi fost în viață...dar noi n-am mai fi pomenit poate de el. Căci vorba poetului: \"Nu-i totuna leu să mori...\"
La mulți ani!

Foșnet în ramuri
Lin pleacă fluturi la cer
Prea triste frunze

Frumoasă imagine a înserării ne-ai dăruit!

De astfel de povești îmi e dor mereu. În cea de față, ai scris cu mult farmec niște vremuri apuse, candoarea și \"drăcoșenia\" (iertare pentru cuvântul care nu știu dacă există) dându-și mâna în mintea și comportamentul unui copil. Personajele din preajmă-i sunt pitorești, vorbesc doar atât cât trebuie pentru a se descrie singure. Mi-a plăcut și mama, care întotdeauna știe ce are de făcut, când puiul ei se află la ananghie...:))

Remarc în mod deosebit la această proză drama construită gradat, culminând cu prăbușirea finală, elementele exterioare mulate pe trăirea interioară a personajului central (câinele care ba urlă, ba tace, prevestind parcă ceea ce se va întâmpla), precum și numele personajelor, destul de sugestive. O lectură plăcută (părere de cititor, nicidecum de critic avizat). Aștept și alte proze.

Dacă Dumitru îți pare un țăran autentic, asta mă bucură. În general, nu mi-e greu să scriu despre țărani, am trăit la țară și am cunoscut destui. Dar dacă prin nepriceperea mea aș dăuna cumva autenticității acestora, m-aș simți tare vinovată. Cât despre Darie...recunosc, popi n-am prea cunoscut, cu atât mai puțin am intrat în gândurile lor. Firul acestor gânduri îmi aparține, desigur. Poate părea nefiresc, poate nu, în funcție de cum le percepe fiecare.
Mulțumesc și te mai aștept.

Mulțumesc, Eduard! Mă bucur că ai primit în \"curtea interioară a gândurilor\" tale acest \"fluviu de idei\". Când am început să scriu textul, nu am intenționat să îl transform într-unul biblic (indiferent de accepțiune), el s-a așternut în această formă de la sine. Până la urmă, cred că n-a fost tocmai rău.

Nicolae, îți arde de glume. Doar că eu în astă seară n-am chef a le gusta. Mai ai și altceva de spus despre text? Sau e chiar atât de nesărat încât se impune de urgență o Dumitră? :)
Mai treci!

Încântarea mea nu are margini atunci când cineva îmi citește textul exact așa cum l-am vrut. Că tu ești una dintre acele persoane, știam. Și mă bucur că mi-ai confirmat încă o dată, situându-te pe lungimea de undă pe care am transmis. Mulțumesc!
PS. Și eu aș înlocui finalul, dar cu ce? :)

Un comentariu de zile mari! Foarte la obiect și mai ales plin de umor. L-am citit fiului meu de 11 ani, deoarece nu întotdeauna, când încerc să-i demonstrez absurdul și grotescul anumitor versuri, găsesc tonul și cuvintele potrivite pentru a-l convinge. Faptul că s-a amuzat teribil m-a ajutat să respir ușurată - încă mai există o șansă pentru el! Mulțumesc!

Eduard, nu mi-am imaginat niciodată că un combinat chimic ar putea inspira cuiva astfel de sentimente, că niște biete utilaje fumegăcioase ar putea reprezenta pentru cineva cireșul din fața casei. Mie combinatul îmi inspiră numai oxizi de azot (apropos de fumul roșu), peștișori fierți de vii și intoxicați cu amoniac în apele care se deversează și alte asemenea. Dar textul de față, datorită felului în care l-ai scris, mă determină să privesc altfel mormanul de fiare. În fond, cine știe privi lumina, o poate găsi oriunde. Mi-a plăcut.