Două întîmplări și o scenă dintr-un film (cum se distilează esența feminității din isprăvile vieții și din plăsmuirile artei)

tuturor femeilor care mai aspiră la o anume esență a feminității, refuzînd să fie doar modelate de un construct cultural



Scena pe care o s-o povestesc va veni mai la urmă. Prima întîmplare, din prima tinerețe, se referă la un dialog cu o prietenă (nu colegă de pat). I-am descris scena din film și am întrebat-o:

– De ce crezi că plînge ea (era vorba, cum veți vedea, de Irene Papas în rolul unei văduve)?

Testam într-un fel sensibilitatea ei la scena respectivă, de fapt la revelația mea recentă, pentru că, deși văzusem filmul cu cîțiva ani înainte, n-am gîndit/simțit așa decît după ce am mai văzut un alt film, tot grecesc, unde o altă scenă părea trasă la indigo după cea pe care o s-o povestesc (doar v-am promis).

Răspunsul a fost scurt, prompt și (pentru mine care avusesem revelația unei semnificații mai înalte) stupefiant:

– Ce știți voi bărbații!? Se simțea umilită!

A doua întîmplare, nu sînt un pudic, s-a petrecut în pat. Partenera mea (uite, o să zic iubita, speram atunci că așa și era), la apogeul actului erotic, s-a pornit într-un hohot de plîns nestăpînit. De data asta, fără să-mi aduc aminte scena din film, nu era momentul, am întrebat-o surprins, dar tandru și cu blîndețe de ce plînge. Am întrebat-o și pentru că speram – evident cu o naivitate nepermisă – un anume răspuns în ton cu iluziile mele poate prea candide.

Răspunsul însă a fost din nou neașteptat, puțin răstit și categoric ultragiat:

– Mi-e ciudă! Cum poate să te aducă un bărbat în halul ăsta?!

(Aici mă simt nevoit să fac o mică digresiune. Așa mi se mai întîmplă mie și chiar și unor partenere privilegiate și mai sincere cu ele: în acele momente, cu plîns sau fără, simțim doar o mare și tandră recunoștință reciprocă, dar și față de soarta care ne îngăduie asemenea clipe. Adică ne bucurăm smeriți că ne simțim destul de vii înainte de a muri. Este ceea ce nu prea scrie prin cărțile despre amorul aproape perfect. Poate postludiu ar fi teremenul tehnic cu care ne-ar gratula maestrul Bebe.)

Filmul cu pricina este Zorba grecul. Regizat de un grec, Cacoyannis, cu Anthony Quinn, Alan Bates, Irene Papas (figura de tragediană cea mai remarcabilă pe care am văzut-o vreodată). Și era s-o uit pe Bubulina (Lila Kedrova), în film profesionistă a amorului care le spunea mereu, pentru a-i salva pe micuții cretani, celor trei amirali cu care se lupta “piept la piept” cînd ieșea din cada cu șampanie: “No bum-bum”.




Irene Papas


Sîntem pe o insulă grecească (poate Creta), boss-ul (AB) a moștenit o mină și încearcă să o pună pe picioare cu ajutorul lui Zorba (AQ), om bun la toate (așa zice el). Stau într-o căsuță în apropiere de mină, dar mai dau cîte o raită, cu treburi, prin sat, pe la cîrciumă.

Într-una din zile, pe o ploaie torențială, “băieții” satului i-au furat tinerei văduve (IP) capra și i-au ascuns-o în fundul cîrciumii. Acum stau și o așteaptă tăcuți și pișicheri. Văduva apare în cadrul ușii cu privirea mînioasă, ucigătoare, dar nu îndrăznește să intre. Privirile se înfruntă tăcute și tensiunea crește. Atunci, Zorba, singurul bărbat adevărat în toată afacerea asta murdară, ia capra de coarne și i-o aduce văduvei. Ea mai aruncă o privire fulgerător-exterminatoare (cred că trage și un scuipat pitoresc și revelator) și iese cu demnitate din cîrciumă.

Fără să ezite, boss-ul, într-un gest de curtoazie spontană, nemaivăzut la fața locului, îi deschide galant umbrela și i-o întinde cavalerește. Văduva, ușor mirată, are o tresărire de uimire mîndră și de bucurie reținută. Își savurează statuar revanșa. Ca o cariatidă susținînd pe creștet templul veșnic misterios al feminității.

Peste cîteva zile, Mimito, nebunul satului, le aduce celor doi străini, din partea văduvei, un coș cu de-ale gurii împreună cu umbrela buclucașă. Zorba, nedus la biserică, îi face boss-ului apropouri fără perdea, dar boss-ul, intelectual cu ștaif, se cam jenează de asemenea gînduri. Dar, după ce Zorba pleacă la oraș după materiale pentru un teleferic, stînd singur cuc cîteva zile, boss-ul își ia inima-n dinți, se îmbracă frumos și pe seară bate la ușa văduvei.

Și acum vine scena. Văduva îi deschide ușa și îl întîmpină cu o sobrietate tragică. Nu face nici unul din gesturile obișnuite care ar putea atenua stinghereala bărbatului șovăind între a se simți binevenit și a renunța bătînd în retragere. După ce totuși intră, văduva nu schimbă jocul și fără un cuvînt își scoate cămașa de noapte, își despletește părul și izbucnește într-un plîns hohotitor. Restul nu mai e filmat (era vremea unor scene erotice mai degrabă sugerate, petrecute cu lampa stinsă).

Mimito care a văzut ce se întîmplă, în rol de mesager zăbăuc, se repede și dă de veste la cîrciumă. “Băieții” se reped peste băiatul primarului, pretendentul indecis și nesigur al văduvei, și-i șușotesc vestea-n ureche. A doua zi dimineața, cînd văduva deschide fereastra, băieții îl aduc pe umeri pe băiatul primarului care s-a sinucis aruncîndu-se de pe o stîncă. Trec în tăcere și-i aruncă văduvei – e rîndul lor – priviri ucigătoare. La înmormîntare văduva e lapidată.

Și acum întrebarea:

- De ce-o fi plîns văduva?

(răspunsul în textul următor, deja postat acum: Stihia feminității și feminismul ultragiat, cu el și următoarele voi încerca să mă apropii pe dibuite de ceea ce ar putea fi feminitatea invocată în Feminitatea – esență sau banal construct cultural)