Florentina-Loredana Dalian

Te-ai cam prins. Nu-mi plâng de milă defel. Și dacă aș face-o, asta s-ar întâmpla între pereții mei, nicidecum între pereții virtuali ai internetului, unde oricând se poate găsi vreunul să te taxeze. Apoi, textele literare au rostul lor, bine precizat.
Dacă ți-a plăut, mă bucur. Și mulțumesc de înștiințare.

Evident că nu e cazul de scuze. Pentru ce altceva ne plasăm textele la vedere, dacă nu pentru a afla păreri sincere. Cât mai multe. Mulțumesc, Leonard. Cu părere de rău că n-ai nimic (nici răs, nici plâns, aia sau ailaltă:)

Mă bucur că sfatul meu a fost luat în considerare. E mult mai bine așa. Eu n-am câștigat nimic, dar poezia cu siguranță. Ar fi fost păcat de ea.

Frumoasă poezia, aș zice aproape perfectă, de n-ar fi fost acel & care strică, e forțat, artificial, ca nuca-n perete. Și se mai și repetă. Remarc începutul (fără &, desigur) „câteva zile libere/ o privire aruncată pe fereastră/ suficient pentru o depresie” și finalul „lângă mine/ o bătrână își numără banii/ pe care-i scoate din batista înnodată”, care nu mi se pare deloc patetic.
Felicitări!

Doruleț, care va să zică, te râzi de mine! :)
Hai că m-am bucurat dacă am reușit să-ți stârnesc zâmbete. Uneori, privesc cu nostalgie către textele mele umoristice mai vechi, întrebându-mă dacă voi mai reuși vreodată să scriu unul. Acesta a apărut ca urmare a unei astfel de întrebări, ca un test. Nu sunt pe deplin mulțumită, dar cine este?
Mulțumesc de prezență, micule scriitor (mic doar ca vârstă, să ne-nțelegem)!

\"Cei mai mulți bărbați chelesc
Pentru că le cade părul!... \"
(Ioan Toderașcu)

Părul mai și cade, zău!
Ce să facem? Asta-i viața!
Dar, citind catrenul tău,
Mi-a picat, de-a dreptul, fața.

:)

Dan, si mie tema mi s-a părut grea. Nu poti scrie oricum/ orice despre cele sfinte. Si totusi, am avut acestă idee, care nu mi s-a părut tocmai strălucită, dar n-aveam alta. O imagine, atât. Cât despre senryu, care să aibă și umor, e cam clar că nu pot fi făcute la această temă (sau mă rog, cu greu). Acum, ce-i drept, nici haiku-ul meu nu-i haiku. Natura e absentă, probabil Codrin l-ar încadra tot la senryu, cum a mai făcut-o și cu cel cu șampania. Dacă aș ține morțiș să-i demonstrez că are și natură, aș zice că masa era din lemn, că lemnul era adus din pădure, e voila copacii! Iar el probabil mi-ar răspunde cu-n haiku referitor la crime nemărturisite (vezi „prima crimă/ nemărturisită din an/ un brad la gunoi”:). În fond, și transformarea copacilor în masă e tot o crimă la adresa naturii. Noroc cu materialele alternative:)
Radun, mulțumesc pentru apreciere și felicitări. De continuat, sper să continui.
Mulțumiri vouă,
Loredana

Mulțumesc pentru felicitări, asemenea și ție. Locul 4 nu e „doar” într-o competiție în care intră peste 40 de poeme. Eu aștept cu interes momentul în care haiku-urile de la kukai vor fi apreciate și clasate de un juriu avizat (înțeleg că de luna viitoare). Deși, mărturisesc , mă bucură când micile mele poeme cu pretenții de haiku sunt apreciate de participanți (unii dintre ei avizați, alții, ca mine, mai puțin).
Cât privește haiku-ul tău, începe bine - „pragul bunicii” e o imagine care poate spune multe. Mie însă nu îmi sună foarte bine, aș spune că e chiar un pic forțat „mâna prinsă-n mucenic”.
Mulțumesc de semn, să ne citim și să progresăm în arta liricii japoneze!

Așteptând să-i vină muza,
Începe proful să asude:
Să calculăm ipotenuza
Triunghiului din Bermude!

Sau, continuând ideea, Laurențiu, „mare cam cât pana mea”.
În principiu, mi se pare chiar o contravenție la legea dreptului de autor să nu ceri acordul de modificare a unui text, chiar dacă autorul a scris o mare gogomănie.
Dacă tot veni vorba de pățanii, și eu am pățit-o o dată cu un text de proză, într-o revistă altfel serioasă. Câteva cuvinte schimbate, vreo două lipsă, dar nu mai semăna cu ce scrisesem eu. Când am protestat, spumegând, (prin e-mail), redactorul a invocat graba tipăririi, căci, neavând textul în format electronic (asta pentru că nu mi-l ceruse astfel), fusese nevoit să transcrie într-un timp foarte scurt. Ce-i drept, nu s-a mai repetat. Mă rog, pot fi și astfel de situații, care totuși nu trebuie lăsate să scape de sub control. Nu că ne-ar afecta prea tare, poate revista o citesc doar câțiva, depinde, e vorba însă de un principiu și de seriozitatea cu care ar trebui tratate lucrurile în astfel de situații. Am întâmpinat și situația când, înainte de publicarea unui text, mi s-au sugerat câteva mici schimbări, cu care m-am declarat total de acord, dându-mi seama că avantajau textul cu pricina. Dar, deși era evident că îl avantajau, acordul mi-a fost cerut în prealabil. Asta deosebește profesioniștii de diletanți, să mă ierte diletanții.
Altfel, toată stima pentru cei care depun efortul de a scoate o revistă literară, astăzi, când altele sunt la mare căutare.

Excelentă asocierea dintre matematică și...iubire, dacă zici tu:)
Încerc o replică palidă:

Ideea ta nu e fictivă,
Dar ce te faci la o adică,
De-ai să descoperi, nea Ionică,
Necunoscuta negativă?

\"Și nu o fac în dorul lelii\"
(Florin Rotaru)

Sau ce vrea să ne spună Florin:

Eu mă dedau cam des plăcerii,
Cu patimă și cu temei.
Și nu o fac în dorul lelii
Ci doar în dormitorul ei.

:)

Îmi pare rău că vă dezamăgesc. Cu „scrisorile” m-am blocat deocamdată. N-am idei. Așa se întâmplă când te implici în proiecte pentru care nu ai un plan. Eu nu lucrez după plan. Când am început „scrisorile” nu știam nici despre ce am să scriu, nici unde vreau să ajung. Mă las la mâna inspirației, ceea ce, se pare, autorii serioși nu fac. Dar nu mă voi opri din scris seria aceea, doar că nu știu când o voi termina. Mulțumesc de aducere aminte.
Toate cele bune!

Uneori, a scrie proză e obositor. Apoi, există o teamă - să nu te repeți, să nu spui ceea ce ai mai spus și în altă parte. În proză ai nevoie de personaje, care mai trebuie să fie și credibile. În sfârșit... când oboseala e prea mare, dar scrisul te bântuie, mai ies astfel de...eu le spun \"chestii\", nici proză nici poezie, o combinație (motivul încadrării lor la categoria \"Personale\"). Dacă ați văzut poezie, pe mine mă bucură. Și mulțumesc pentru păreri, e mare nevoie. A, și preferata mea rămâne tot proza...

Domnule Mircea C. Dinescu,
sunt momente în care nu știi ce să spui. Eu însă știu exact ce vreau să vă spun. Nu de azi, când am citit acest articol, ci de acum cinci luni, de când v-am cunoscut. Cum nu știu altă modalitate, o fac aici, cu rugămintea să fiu iertată dacă sunt pe lângă subiectul epigramă. La Mizil, după festivitate, mi-am exprimat nedumerirea față de organizatori că nu sunteți cu noi. Astfel am aflat despre drama cu care vă confruntați. Și v-am apreciat o dată în plus. Eu aș fi fost în stare să nu mai vin, dacă mă trezeam cu vreun junghi amărât în dimineața aceea. Ce să mai vorbim despre a sta în picioare câteva ore, a purta conversație, a urca pe scenă, a spune epigrame... Pentru mine a fost o lecție de viață, pe care mi-ați dat-o fără să știți, dar pentru care vă sunt recunoscătoare. Sunt multe de spus, dar nu vreau să abuzez de spațiu.
Citisem undeva că nimic nu rămâne după noi decât ceea ce am dăruit. Și este adevărat. Important e, până la urmă, ceea ce rămâne - un articol ca acesta, din care cei interesați învață, niște epigrame (sub pseudonim sau nu), peripețiile unui personaj - medic prin ferma zootehnică, condusă de un președinte plin de el (citite chiar ieri în revista \"Fereastra\"), etc.
Eu vă mulțumesc pentru ceea ce mi-ați dăruit, prin intermediul scrisului dumneavoastră dar și pentru lecția de care vorbeam, și vă trimit un zâmbet cald, ascuns după o lacrimă.
Cu prețuire,
FLD

Domnule Mircea C. Dinescu,
mă folosesc de această ocazie pentru a vă adresa salutul meu (ne-am cunoscut la Mizil în 10 octombrie 2008, în calitate de premianți la proză) și aprecierea pentru analizele pe care le faceți. Și eu sunt de părere că ar trebui să veniți mai des, dar nu doar cu epigramele, ci și cu proza dumneavostră. Am citit un text în revista „Fereastra”, din care am înțeles că aveți talent nu doar la epigramă, ci și la proză.
Cu respect,
FLD

Dedu Vasilgu, mă bucur și eu de perseverența...citirii și mulțumesc pentru încurajări. Nu știu câtă experiență în ale scrisului am câștigat, dar în mod cert m-am ales cu o durere de cap la gândul că mai trebuie să scriu atât de mult la aceste scrisori. Care scrisori, așa cum sunt ele - netrimise, neterminate - bine ar fi să fie măcar...citite.

părându-mi-se

Emil Dogaru,
cunosc cele două forme ale pluralului de la „vis”. Așa era și pe vremea când am învățat la școală, așa e și acum, conform DOOM. Am preferat însă această formă, părândumi-se că sună mai bine și folosindu-mă de ambiguitatea din DEX, legată de pluralul în cauză. De aceea am și adăugat fraza „Vorbim de cele pe care și le făurește omul”, altfel s-ar fi putut subînțelege.
Cât despre titlul comentariului tău, am pretenția că am scris un text de proză. Mai bun sau mai rău. La „personale” introduc un text doar atunci când nu știu la care dintre genuri l-aș putea încadra.

La mulți ani, Ioane! Să ai parte de inspirație și cât mai multe realizări! Și cât mai puține...iluzii. Trenul acela ne calcă pe toți din când în când.
Maria, mulțumiri pentru ocazia de a felicita, cu prețuire, poetul, omul de teatru, epigramistul.
Cu drag,
Florinel