Florentina-Loredana Dalian

Citit, admirat, trimis mai departe. Felicitări truditorilor, bravo Ioan! O revistă literară de înaltă ținută. Remarcabilă și ideea introducerii secțiunii \"Algoritm creștin\".
Îți mulțumesc pentru publicare, m-am bucurat să văd că ai ales unul dintre textele mele preferate. Lucru pe care-l pot spune și despre textul tău, al lui Anni, etc.

Frumos, Alma! O scriere lină, calmă, un semn de întrebare la multitudinea de întrebări așteptând răspuns.

Mulțumesc pentru „tăria” de a duce până la capăt monologul și pentru exprimarea opiniei. Da, uneori mă las furată de text, ajungând să scriu unele cam prea lungi. Voi încerca să mai înlătur acolo unde „materialul” pare inutil.

Mă bucur, Ottilia, că ai rezonat cu acest mic poem. Și eu parcă aud foșnetul hârtiei... când eram copil, construiam flote întregi. De unde putem deduce cât de dragă-mi era matematica:)

Cornel, în primul rând îți voi spune că uimirile tale mi-au făcut o bucurie, indiferent de conținutul acestora. Când cineva rămâne cu o idee sau cu o uimire, cum spui, în urma lecturării celor scrise, e semn că autorul și cartea lui n-au trecut pe lână, ci prin cititor. Ceea ce e bine.
Mă gândisem să comentez puțin fiecare dintre cele trei „capitole”, dar cred că aș strica totul. Să explic: interacțiunea autor-cititor (emițător-receptor, în termeni mai tehnici, că doar suntem ingineri) are ca rezultat concluzia finală a celui din urmă (cititorul, receptorul). Iar rezultatul acesta este perfect în sine. Nu contează ce a vrut să spună autorul, ci ceea ce el a transmis unui anumit cititor. Înclin să cred că avem atâtea rezultate câți cititori.
Doar asupra celei de-a doua uimiri îmi voi exprima un punct de vedere, fără a încerca nici să explic, nici să te contrazic. „Iubirea dintre oameni nu se bazează pe sufletele lor, ci doar pe trupuri”. Pentru mine, aceasta a constituit cea mai mare uimire la adresa uimirilor tale. Credeam că am transmis exact contrariul. Dar, în orice caz, când îmi voi reciti cartea (acum mi s-a cam aplecat de ea), voi încerca să privesc mesajul din această perspectivă.
Îți mulțumesc pentru comentarii, pentru acest feed-back interesant, precum și pentru opiniile/ sugestiile care nu apar în acest text, date aparte, prin mesaj personal.
M-aș bucura să am de la toți cititorii reacții/ păreri/ uimiri. Altfel cartea scrisă poate semăna cu un mesaj într-o sticlă.
Cu mulțumiri și prietenie,
Loredana

„Căci mintea mea e ascuțită” se laudă Norică. Eu doar mă mir.

Că minte foarte multă ai
Știam demult, o spun și-aici;
Dar n-am crezut, nici să mă tai,
Că-ți e, Norică, mintea brici.
:)

,,Niciodată să nu mergi oaspete cu mâna goală sau să lași să plece un oaspete de la tine, fără un dar, cât de mic!,”
O înțelepciune pe care eu, trăind în copilărie la țară, am văzut-o aplicată - chiar fără a fi fost exprimată, ca regulă, în cuvinte - de atâtea ori! Și care, probabil, era transmisă pe cale orală, din generație în generație, așa cum părinții voștri au făcut cu voi. Culmea, am văzut oameni oferind, de la care te întrebai ce ai fi putut să primești, întrucât erau atât de săraci! Darurile acestora sunt, cred, cel mai bine primite, ca și cei doi bănuți ai văduvei.

Și da, „Sensul darului ar trebui învățat în școală”. Interesantă și întorsătura din final.
Am citit cu plăcere.

Confirm că evenimentul lansării a fost o reușită, datorată în primul rând organizatorilor/ moderatorilor: Dan Norea, Aurel Lăzăroiu, Ananie Gagniuc, precum și tuturor celor care au avut intervenții și publicului receptiv.
Cartea mea, deși nu a fost una umoristică, sper că n-a ieșit prea tare din rând. De altfel, m-am străduit să am o intervenție cât mai scurtă. Pe de o parte m-am străduit, pe de alta, m-a „ajutat” oboseala. Profit de ocazie pentru a adresa:

Mulțumiri:

Domnilor Dan Norea, Aurel Lăzăroiu și Ananie Gagniuc, pentru străduința și competența organizării acestui eveniment
Directorului Cercului Militar (foto 2, rândul 1 din dreapta) pentru găzduire
Domnului Tudor Costache pentru prezentarea frumoasă făcută cărții mele și Domnului Senator Dumitrașcu pentru referirile la zona din care provin
Domnilor Ionuț Țucă și Ion Ruse pentru epigramele dedicate
Domnului Petru Brumă pentru „dosarul de cadre”
Doamnei Otilia Ardeleanu, domnului Ardeleanu și domnului Ion Ruse pentru flori
Tuturor celor care m-au felicitat, cu care am discutat și care au dorit să aibă cartea mea, dar și celor care doar m-au suportat

și scuze:

Domnului Senator Dumitrașcu și domnului ziarist Ion-Tița Călin, pentru că am omis să le dau cartea
Tuturor celor pe care îi voi fi supărat cumva, fără intenție, sau cărora am omis să le adresez mulțumiri

Am o scuză: eram trezită de la 4 dimineața și plimbată pe drumurile patriei, așa cam un sfert de țară:)

Cu prietenie,
D\' Artagnan (cu fustă, dacă așa vrea nea Ruse, dar fără alte cele. Adică fără sabie:)

Stă acum în vaza din lut pe care tocmai mi-o achiziționasem din drumul meu interminabil Slobozia_Petroșani-Slobozia-Constanța, parcă aleasă special pentru buchetul cu plasă kaki. Și cartea, căreia încă nu m-am îndurat să-i dezleg fundița, dar cu siguranță asta se va petrece, pentru a căuta acele comori dinlăuntrul ei. Mulțumesc, Otilia Ardeleanu, pentru mine ai fost o surpriză cât se poate de plăcută. Păcat că ai plecat mai devreme, că n-am avut mai mult timp de povești, că oboseala mea și-a spus cuvântul, că... Dar sigur vor mai fi și alte ocazii. Deși am ajuns acasă - pe la ora 23 - cu ochii „scoși” de atâta holbat prin parbriz în noapte, pe ploaie, aș reface drumul oricând. A fost frumos, a fost o infuzie de cultură, la care au participat deopotrivă „eroii” (cum spui) și publicul.
Frânturile tale de gând - poetice, cum altfel? - m-au bucurat și le-am apreciat în mod deosebit, nu doar pentru că fac parte din ele. E chiar un text sensibil, pentru care te felicit.
Cu prietenie,
Loredana

Dragă Dana, îți mulțumesc pentru prezența la text, pentru opinii. Aia cu „fâsâitul” din loc în loc e adevărată. Iar faptul că n-am mai dat detalii despre alte personaje se datorează plictiselii mele pe anumite teme, așa cum ziceam și mai sus. Prea multă lume se leagă de astfel de evenimente și de cei care fac deliciul plăcerii noastre de a râde de alții. Aș mai fi avut povești, unele chiar adevărate. De exemplu, o cucoană - care nu părea deloc tâmpită, dar după ce am auzit-o, am luat ceva distanță:) - mi-a spus foarte serios că ea și-a făcut un minim bagaj, și-a luat copiii și a fugit la Amara, unde aveau o casă (Amara e o localitate la 7 Km de Slobozia). Intrigată, am întrebat-o: Doamnă, sfârșitul lumii s-a anunțat numai pentru Slobozia? Sau poate la Amara e vreun Triunghi al Bermudelor din care se poate, la o adică, scăpa. Zice: Nu, dar măcar eram mai aproape de ieșitul afară, că la bloc trebuie să coborâm pe scări. Voiala! Aproape că nici nu-ți mai vine să râzi.
Mulțumesc pentru încurajare, chiar dacă simt că nu am scos tot ce se putea din această temă.

Nicoleta, prezența și zâmbetul tău sunt o bucurie și o încurajare pentru mine. Mai ales că de-abia m-am întors de la stână, știu că urmează să scriu cronica nr. 4 și, ca de obicei, mă întreb: „Doamne, ce-o să scriu? Ca să semene a literatură, ca să păstreze și adevărul, ca să nu mă repet, etc.”
Îți mulțumesc pentru că ai citit, că ai zâmbit, că ai comentat. Și, bineînțeles, aștept să te întorci.

Emil, cred că ai fost prea indulgent cu textul acesta, dar probabil te-a cucerit eternul feminin:) Am texte umoristice mai bune.
Îți mulțumesc, dar steaua ta mă va obliga să fiu mai atentă la ce și cum scriu, întrucât trebuie să mărturisesc că, uneori, iau scrisul în joacă. Și probabil ar fi trebuit să depășesc faza asta demult.

Anni, tema e „grasă”, ca, de altfel orice temă din cotidian. Dar cu răbdarea eu stau destul de prost. Nici cu talentul nu mă am bine mereu. Iar de unele teme, chiar dacă le abordez, vreau să scap. Pur și simplu nu-mi plac. Se vede când un text e scris cu plăcere sau cu ne... Și-atunci de ce mai scriem, s-ar pune întrebarea. Uite-așa, ca să ne exersăm și pe alte „teritorii”, să culegem feed-back, etc.
Am și mail: loredana_florentina@yahoo.com
Îți mulțumesc de prezență și ... fug la stână!

Ai reușit să mă incluzi în atmosferă (parcă ar fi prima dată?), m-am văzut făcând autostopul de dragul artei, tremurând de frica șoferului cu plete și căutând prin parcare un altul mai ... uman.
Bun, bun și acesta, am citit cu plăcere.

Viorel, Gigi, Flavia, mă bucur că bunicii noștri (bunicele noastre) încă ne mai strâng în jurul lor, în jurul unei amintiri, după atâția ani. Ce copie palidă și neputincioasă mă simt uneori, când încerc să mă compar cu bunica mea! Răstingniți pe angoase, trăind sub dictatura cantităților și a consumismului, am devenit niște leșinați care se vaită din orice. Uneori, când am tendința să mă vait, îmi e rușine amintindu-mi greutățile prin care au trecut cei care... s-au trecut. Într-o lume, să sperăm, mai bună.
Vă mulțumesc de aducere aminte, de semne lăsate la acest text.

Desigur. Multumesc pentru opinie. Si eu cred la fel, dar asa mi-a venit sa-l scriu.

Anni, acest episod, pe lângă tragismul său, conține și umor din plin. Deși sunt pe jumătate adormită, m-am trezit când am citit fraza „Cu câteva brațe de viermi nu puteam să ne mândrim în județ”. Am ras tare, sper că n-am trezit și vecinii.
În rest, tristețea lui „se poate și așa” de care cred că orice absolvent s-a lovit. Mai trist e că, în cazul de față, erau implicați copii. Aș vrea să cred că nu se mai întâmplă astfel, că nu mai există copii care nu știu cum arată o gară... și multe altele.
Și noi creșteam viermi de mătase în școală, din păcate nu aveam și găini să îi mănânce și trebuia să le tot adunăm frunze la nehaliții ăia:)

Cornel, nu sunt cercetătoare, deși domeniul m-a atras, iar cercetarea e singurul în care mi-ar fi plăcut să lucrez, dacă tot am nimerit la o facultate tehnică. Mai bine zis, am fost cândva, e mult de atunci, am avut destule teme interesante în facultate, doar că, la vremea respectivă, cu ignoranța specifică tinereții, nu le dădeam suficientă importanță. Între timp, m-am cantonat în industrie, unde cercetările se limitează destul de mult. Însă aspectele teoretice au continuat să mă preocupe, măcar ca lectură. De aceea, aș fi chiar încântată să parcurg textele cu pricina, aștept și cartea, cu bucurie. Și îmi cer scuze că nici eu nu am realizat că textul era o continuare la ceva, așa cum era firesc să fie.
Felicitări pentru asemenea preocupări! Nu știu cât își mai bat, în ziua de astăzi, mintea. E mai ușor să iei de-a gata:)

Ingeniozitate, fond și formă. Da! Pot fi intitulate, cred, fără a greși, senryu. Mi-au plăcut toate, dar fuga lui Bach le întrece:)

Și replica:

Fuga lui Bach -
seara continuă cu
preludiul lui Chopin

Păi, ia să-ți facem noi în ciudă, eu și kigo, va să zică. Mie, un cuib de pasăre cu ouă în el îmi sugerează primăvara. Ce spui? E kigo sau nu e? :)
Dar nu contează că e haiku sau mini-poem, sensibilitate să fie! Și fără omletă, rogu-te, că, la ore d-astea, face rău la colesterol!
Mă bucur, Ioan, că mai „veniși” pe la mine.