Contratimpul iubirii

Orașul e trist, cu tot cu luminile lui sclipitoare. Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică. Și ni se pare c-ar trebui să fim fericiți. Până și omul de zăpadă știe, până și el pare să înțeleagă, așa cum îl vezi, stingher în mijlocul orașului. Oamenii de zăpadă n-au ce căuta la oraș, locul lor e la țară; parcă le-ar fi rușine să se arate. Așa cum nu voia bunica să fie văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluța de mâncare, cărând după ea sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ți fie rușine, mamă, - zicea – las’ că stau aci mai ferită.” Nici acum nu știu de unde își dăduse ea seama că eu mă rușinam de băsmăluța ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca și bunicul, când împingeam o dată de căruțul de invalid. „Stai, oprește!” M-a chemat lângă el și m-a pus să-l privesc în ochi. „Flori, ție nu cumva ți-e rușine cu mine, așa cum sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simțise. N-am putut să-l mint, nici să-i spun adevărul. Sunt adevăruri care dor și minciuni care mângâie. Am plecat ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Și-a suflat nasul în batistă. „Du-te, dacă ți-e rușine! Ia-o înainte! Ajung eu pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut puterea să-l las, am împins mai departe de căruț, ca și când aș fi cărat o cruce; și m-am rușinat. De data asta, de mine. Nu știu de ce toată lumea avea grijă de sensibilitățile mele. Pesemne pentru că m-au iubit. Și unchiul, când a ieșit din pușcărie, a venit la poarta liceului să mă vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de gât. El s-a tras înapoi. „Stai! Ferește-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă colegii că stai de vorbă cu-n pușcăriaș! Dacă te întreabă vreunul, să spui că era un vecin.” Nu m-a întrebat nimeni. Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculețe și cu lumini sclipitoare, un pospai, o fațadă, o scenă în care jucăm drama fericirii. Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumusețea nu stă în riduri și-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire. Că oamenii de zăpadă sunt atât de trecători. Ca și oamenii-oameni. Trebuie să-i iubești atunci când îi ai. Dar nu știu cum se face că parcă mereu am trăi în contratimpul iubirii...