Proză
Contratimpul iubirii
3 min lectură·
Mediu
Orașul e trist, cu tot cu luminile lui sclipitoare. Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică. Și ni se pare c-ar trebui să fim fericiți. Până și omul de zăpadă știe, până și el pare să înțeleagă, așa cum îl vezi, stingher în mijlocul orașului. Oamenii de zăpadă n-au ce căuta la oraș, locul lor e la țară; parcă le-ar fi rușine să se arate.
Așa cum nu voia bunica să fie văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluța de mâncare, cărând după ea sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ți fie rușine, mamă, - zicea – las’ că stau aci mai ferită.” Nici acum nu știu de unde își dăduse ea seama că eu mă rușinam de băsmăluța ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca și bunicul, când împingeam o dată de căruțul de invalid. „Stai, oprește!” M-a chemat lângă el și m-a pus să-l privesc în ochi. „Flori, ție nu cumva ți-e rușine cu mine, așa cum sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simțise. N-am putut să-l mint, nici să-i spun adevărul. Sunt adevăruri care dor și minciuni care mângâie. Am plecat ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Și-a suflat nasul în batistă. „Du-te, dacă ți-e rușine! Ia-o înainte! Ajung eu pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut puterea să-l las, am împins mai departe de căruț, ca și când aș fi cărat o cruce; și m-am rușinat. De data asta, de mine.
Nu știu de ce toată lumea avea grijă de sensibilitățile mele. Pesemne pentru că m-au iubit. Și unchiul, când a ieșit din pușcărie, a venit la poarta liceului să mă vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de gât. El s-a tras înapoi. „Stai! Ferește-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă colegii că stai de vorbă cu-n pușcăriaș! Dacă te întreabă vreunul, să spui că era un vecin.” Nu m-a întrebat nimeni.
Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculețe și cu lumini sclipitoare, un pospai, o fațadă, o scenă în care jucăm drama fericirii. Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumusețea nu stă în riduri și-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire. Că oamenii de zăpadă sunt atât de trecători. Ca și oamenii-oameni. Trebuie să-i iubești atunci când îi ai.
Dar nu știu cum se face că parcă mereu am trăi în contratimpul iubirii...
0103.820
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 411
- Citire
- 3 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Florentina-Loredana Dalian. “Contratimpul iubirii.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/florentina-loredana-dalian/proza/14020996/contratimpul-iubiriiComentarii (10)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Stimate Viorel Darie, mă bucur că textul și-a găsit rezonanța în cititorul atent care sunteți. Mulțumesc pentru înțelegere și zicere!
0
Și prețuiește-ne pe cei care existăm :)
Mi-am amintit de versurile lui Păunescu, un mare scriitor, ca și tine: "mi-e rușine mai mult decât dor".
Mi-am amintit de versurile lui Păunescu, un mare scriitor, ca și tine: "mi-e rușine mai mult decât dor".
0
Vă prețuiesc, vă prețuiesc :)
Mulțumesc de mesaj, Petre, La mulți ani!
Să ne cititm sănătoși!
Mulțumesc de mesaj, Petre, La mulți ani!
Să ne cititm sănătoși!
0
Cu duioșie ne vorbești despre cei care nu mai sunt. Copiii, (ca și părinții), vor ca mama și tata, bunicii, să fie cei mai buni, cei mai frumoși, dacă se poate, cei mai deștepți! Când se maturizează, se mulțumesc să îi aibă așa cum sunt, pentru iubirea lor necondiționată.
0
Ai dreptate, Nicolae. Multumesc pentru cuvinte, pentru vizita...
La multi ani, la multe scrieri!
La multi ani, la multe scrieri!
0
... nu este aceea că nu-i iubești la timp, înainte de a se duce. Ci aceea că nu le-o arăți. Nu sentimentele lipsesc, ci manifestarea lor. Acum să mai fie în viață, tare i-ai lua în brațe, i-ai mângâia și le-ai spune numai vorbe frumoase. În văzul lumii, fără nico rușine. Iubirea lor necondiționată merita mai mult, infinit mai mult decât le-am arătat-o noi.
Dar n-ai ce face, nu încap regrete. La rândul nostru, vom păți același lucru, vom iubi necondiționat, iar iubirea copiilor se va manifesta cu reticență. Și vor regreta puțin. E unul din ciclurile naturii.
Nelu Gârda știe să fie filozof din când în când. Hai să ne bucurăm unii de alții. La un moment dat și noi ne vom rări, încet-încet. Și tare rău îmi va părea că n-am știut să vă arăt toată dragostea mea. :)
Dar n-ai ce face, nu încap regrete. La rândul nostru, vom păți același lucru, vom iubi necondiționat, iar iubirea copiilor se va manifesta cu reticență. Și vor regreta puțin. E unul din ciclurile naturii.
Nelu Gârda știe să fie filozof din când în când. Hai să ne bucurăm unii de alții. La un moment dat și noi ne vom rări, încet-încet. Și tare rău îmi va părea că n-am știut să vă arăt toată dragostea mea. :)
0
Adevarat, Norica. Exact asta era ideea.
Multam si tie si toate bune!
Multam si tie si toate bune!
0
FA
Nichita spunea că sufletul omului și, în special, al artistului, are două mari tendințe: către adevăr și către frumos. Tendința către adevăr ai exprimat-o atât de frumos aici prin durerea percepției, încât eu nu mai pot comenta decât printr-un prozaism desăvârșit:
- e ușor să faci oamenii să râdă. poți fi un umorist de geniu și să faci oamenii cu spirit să-și scoată pălăria, sau poți să cazi pe gheață și să descrețești frunțile proștilor. Dar să smulgi lacrima omului, și acesta să se bucure de amintirea durerii, și să fie recunoscător pentru asta, aceasta e o jertfă de sinceritate ce merită plecăciunea sufletului cu tot cu tristețe.
Ni se arată aici lucruri pe care le recunoaștem, le trăim, le lăcrimăm și... atât! nu vom face nimic mai departe, pentru că nu există întoarcere, singura noastră victorie împotriva neputinței e doar acceptarea! "Nu mai veghem o naștere deplină / Sub vraiștea Crăciunului feeric / Când împrejur e mare de lumină / Și,-n suflete, ocean de întuneric" (F.A.) Aceasta e durerea pe care Loredana a simțit-o. Restul, e doar disimularea mesajului în amintiri. Avem nevoie de multă lumină pentru a ne umbri întunericul interior. Avem nevoie de o minciună interioară, ca să nu ne copleșească adevărul ce vine din afară (așa cum "Nebunul" din "La strada" eschivează de la conștientizarea propriului sfârșit prin devierea atenției către un amănunt aparent fără importanță: "Ia uite, mi-ai spart ceasul!!!" " Genial, nu? Oare nu facem la fel căutând să nu o scoatem la lumină pe bunica ce și-a ascuns sărăcia în spatele tufelor, rușinată doar de posibilitatea rușinii noastre? Și de faptul că neputința bunicului ne relevă de fapt neputința noastră, incapacitatea de a fi eroii care salvează și vindecă miraculos, rămânând doar cu conștiența unei realități crude și prea devreme neînțeleasă? Și cu teama că cel damnat se va inchide într-o lume accesibilă doar prin cădere și refuz?
Nu era nevoie să scriu acestea! Ar fi trebuit doar să aduc un elogiu frumuseții cuvântului. Dar înțelegerea ce mi-a smuls lacrima din nepăsare, merita un cuvânt în plus, ca o jertfă adusă durerilor nespuse.
Mulțumesc, Loredana!
- e ușor să faci oamenii să râdă. poți fi un umorist de geniu și să faci oamenii cu spirit să-și scoată pălăria, sau poți să cazi pe gheață și să descrețești frunțile proștilor. Dar să smulgi lacrima omului, și acesta să se bucure de amintirea durerii, și să fie recunoscător pentru asta, aceasta e o jertfă de sinceritate ce merită plecăciunea sufletului cu tot cu tristețe.
Ni se arată aici lucruri pe care le recunoaștem, le trăim, le lăcrimăm și... atât! nu vom face nimic mai departe, pentru că nu există întoarcere, singura noastră victorie împotriva neputinței e doar acceptarea! "Nu mai veghem o naștere deplină / Sub vraiștea Crăciunului feeric / Când împrejur e mare de lumină / Și,-n suflete, ocean de întuneric" (F.A.) Aceasta e durerea pe care Loredana a simțit-o. Restul, e doar disimularea mesajului în amintiri. Avem nevoie de multă lumină pentru a ne umbri întunericul interior. Avem nevoie de o minciună interioară, ca să nu ne copleșească adevărul ce vine din afară (așa cum "Nebunul" din "La strada" eschivează de la conștientizarea propriului sfârșit prin devierea atenției către un amănunt aparent fără importanță: "Ia uite, mi-ai spart ceasul!!!" " Genial, nu? Oare nu facem la fel căutând să nu o scoatem la lumină pe bunica ce și-a ascuns sărăcia în spatele tufelor, rușinată doar de posibilitatea rușinii noastre? Și de faptul că neputința bunicului ne relevă de fapt neputința noastră, incapacitatea de a fi eroii care salvează și vindecă miraculos, rămânând doar cu conștiența unei realități crude și prea devreme neînțeleasă? Și cu teama că cel damnat se va inchide într-o lume accesibilă doar prin cădere și refuz?
Nu era nevoie să scriu acestea! Ar fi trebuit doar să aduc un elogiu frumuseții cuvântului. Dar înțelegerea ce mi-a smuls lacrima din nepăsare, merita un cuvânt în plus, ca o jertfă adusă durerilor nespuse.
Mulțumesc, Loredana!
0
Dar comentariul tău de aici depășește cu mult textul meu. Așadar, eu îți mulțumesc! Și mă bucur mult că ai rezonat și ai reacționat astfel. Și chiar era nevoie să scrii cele de mai sus.
0

Superbă analiză starilor de spirit profund umane, regrete tardive cu multă măiestrie inserate în text concis!
Cu stimă,
Viorel Darie