Florentin Cristian

stând într-un codru mai mare nu aveam cui să-i spun cuvântul mărturie mă afundam în noapte mereu și cuvântul era greu era ca și când mi-aș fi cumpărat o măsuță de scris și nu mi-ar mai

se spune că oamenii cu sentiment devin cinici până la urmă dar e limpede ca o apă de râu că sentimenteld curg podirea unui drum spre norul pe care stau întrebări dar care

o chitară acompaniază primăvara și gândul ține în mână o băutură făcută special pentru așa ceva în podul palmei și care îndeamnă consătenii spre zvonul primăverii se zice că din

în neputința mea nu mai găsesc o cale îmi asediez toate primăverile ca să găsesc una mai cu toane dar aștept un soare care să muște din nori să rupă frontul atmosferic în bucăți mai

amintește-ți stau în aer ca fluxul și refluxul ne- a venit rândul să ne repezim unul spre altul brusc de la prietenie la iubire sentimentele ce încearcă dezlegarea mistuie prundul faimei

o piuă bătută în umbra mea prelungă inima îmi ține între două bătăi cea din stânga într-un fum ce se încolăcește pe pieptul meu iar în dreapta cu o iță legată de bărbie iar eu ba nu mă

venind ca dintr-un basm străvechi cu râuri și păduri de trestii lunca dunării îndiguită și-a restrâns o parte din frumusețea ei dar cum treci intri în altă lume și o briză te întreabă

amândoi stăteam pe aceeași bancă eu ascuns în sufletul tău labirintic înaintând de bună voie din ce în ce mai departe vrând să mă întorc doar după ce la capătul unde zidurile se apropie într-o

sursură dota ultimului zvon albastrul în visuri subțiri arde în apă șura de arbori în pâlpâiri curgătoare pasiunea lor își are ceasul ei și ei simt vise de primăvară soarele pune podoabă

adunând gândurile ca o pisică ce toarce într-un peisaj ce urcă iubirea toată însuflețind meditația să-i crească sub pas o nouă adâncime pe piscuri eul melancolic al pictorului privește

smulgând al doilea copac gâtuit de iarnă disperat aș grăbi înfrunzirea jinduind primăvara să plantez încă unul până se vor oglindi în echinocții împreună verdeață jeluind în gheață deoarece

adevărul lasă umbre care iau mărit alt chip trebuie doar să fii atent de unde vii și unde te duci e ca un magnetism al clipei dovada este că iarba crește chiar dacă nu observăm în zi după

se împlinește din nou baza copacilor ramurile lor așteaptă un pic de soare ca să pună pe degetul trunchiului un inel da, ramurile îl pun că pe ele soarele le iubește mai mult dar ele

solicit rațiunii să-și folosească obiectivitatea solicit adâncimilor subconștientului care neobosit adună sentimentele ca într-o zi neinventată, să le dau o veste minunată m-am îndrăgostit și

în drum spre slujbă la biserică vorbe norocoase primite în inima mea în palma ei dreaptă doar întinzând mâna capăt iertare și îndemnuri de urmare a viselor dar dus și întors pe venele

elegia durerilor de milenii imperfecțiunea hâtră dusă din generație în generație persistau prin intenție împreună îndreptate spre noi sentimente coloane senine amintind speranță zilele simțind

gândurile coborau iubirile minunate priviri calde deprinzând acoperite de posibil cu un ochi treaz deasupra împreunând mâinile de la a fi fost la a fi însușind străbatere betonului și

transmis prin fiecare lucru revărsat în structura mea apăsat vechilor tumulturi te am în mintea mea scânteie care se încheie atunci când iau foc inchizitoare în capăt soroc în cer te

ploua însușirea felului lor de a fi iar gândurile se zbăteau dulce în cele câteva secunde de când mâinile lor se întâlniseră în care ei învăluiți de învelișul de sticlă al peronului străbătură

există o pasăre al cărei aer de sub aripă nu obosește niciodată la crearea ei au muncit oameni care Vuia de dorul zborului dorință care trăiește acum pasărea care parcă e vultur asemi

în pleoapele care stârnesc valul cu lacrima lor de fericire se vede umărul ca o chitară care plânge dorul picăturii râului la cascadă îmbrățișând visul care încet atârnă de o secundă și a fost

toată ziua port dragostea ca roțile trenului cu atenție la tact discuțiile dintre noi apărute la capăt de linie așa ca bucata ta de cer care merge deasupra inimii mele e jocul meu al atenției

despicați ca dintr-un bloc de piatră specialitatea dinților este să roadă și să se facă auziți deoarece și ei au un rol în vorbire ei pot trimite un fluierat departe până în viscerele

tivul anotimpurilor se vede la o margine a zilei la cealaltă un alt anotimp eu stau și văd cum zboară cuvintele ca de pe un pat germinativ care așteaptă să curgă conversații pierdute în